1 septembrie cu bacilul Koch
1 septembrie. Curtea Centrului Ftiziopneumologic de Reabilitare „Târnova”. 136 de copii. Au vârste diferite şi vin din diferite zone ale Moldovei. Toţi sunt legaţi de aceeaşi tragedie – tuberculoza. Deşi gătiţi de sărbătoare şi cu zâmbet pe buze, în ochii fiecăruia se ascunde tristeţea. Pentru ei, această zi reprezintă mai mult decât startul unui nou an şcolar. Este începerea sau continuarea unei perioade nedefinite, trăite departe de familie, cu respectarea unui regim strict, în aşteptarea unor scrisori care nu ar aduce veşti tragice de acasă.
În centrul satului Târnova, raionul Donduşeni, la aproximativ 200 km sau 4 ore de mers cu autocarul de la Chişinău, se află cel mai mare Centru Ftiziopneumologic de Reabilitare a Copiilor. De 45 de ani, la Târnova vin copiii care necesită tratament sau reabilitare: cei care au făcut tratament la spital, dar care nu pot sta acolo timp mai îndelungat, cei care au nevoie de reabilitare şi cei care necesită izolare de un focar, aflat în familie. În Centru, sunt copii de 3 ani, dar şi elevi din clasa a 9-a. O instituţie similară e şi la Corneşti, Ungheni, având o capacitate de două ori mai mică.
În prima zi din septembrie, la Şcoala din cadrul Centrului s-au prezentat 136 de copii. 14 – în clasa întâi. În clasa română (sunt şi clase cu predare în limba rusă) sunt 7 fete. Gabriela stă în aceeaşi bancă cu sora ei, Carmelina, care, deşi are doar 5 ani, a fost şcolarizată, deoarece nu a vrut să fie separată de surioară. „E mai bine aici, sunt copii, e vesel, dar acasă mama ne bate”, explică sincer sora mai mare. Fetele ştiu că tatăl lor este la spital, iar mama a fost nevoită să le aducă aici. La despărţire, mama le-a promis că vor sta până la Anul Nou, ele, însă, nu-s sigure de asta.
Raisa Carazan, învăţătoarea fetiţelor, lucrează la Centru de 40 de ani. Ea spune că este greu, dar şi plăcut. „Fiecare dintre ei poartă în suflet rana despărţirii de casă. Noi trebuie să fim atenţi cu ei, să le facem viaţa mai uşoară, să încercăm să le înlocuim căldura ce le lipseşte”, spune învăţătoarea.
Cristina şi Victoria învaţă în clasa a cincea şi sunt prietene. Ambele sunt aici de trei ani şi tot ambele sunt împreună cu fraţii. Acum, surioarele lor mai mici merg pentru prima dată la şcoală şi vor sta într-o bancă. Fetele mai au un lucru în comun, au doar câte un părinte. Aceşti copii vorbesc despre moarte şi despre părinţii lor decedaţi de tuberculoză şocant de matur şi firesc. Cristina a auzit prin casă că mama se molipsise de la o rudă. A murit la naştere. „Dacă ar fi avortat, poate mai trăia”, le spuseseră atunci medicii. Acasă trăiesc din pensia bunicii, care îi ajută. „Tata nu ne-a spus dacă e bolnav, dar ştim că se simte rău, stă la spital, iar când mergem acasă nu avem dreptul să bem din cana lui”, spune Cristina. Ea este atentă, îşi spală des mâinile şi speră să nu se îmbolnăvească vreodată.
Victoria îşi aminteşte că tatăl lor stătea îndelung la spital. Când a venit acasă, nu se ridica din pat şi nu putea mânca. „A murit acasă. Am fost şi noi când l-au îngropat”. Victoria a găsit prin casă radiografia plămânilor mamei. Aşa a aflat că şi ea este bolnavă. „Tata avea multe şi ştiam cum se uită la ele. Pui pe geam sau te uiţi la lumină şi se vede. Dacă e bolnav, se vede că plămânii au găuri. La mama, aşa, oleacă-s mâncaţi”, povesteşte Victoria. Ea ştie că nu trebuie să fumeze şi că trebuie să fie atentă din ce cană bea. Victoria ştie că mama nu poate munci şi se descurcă greu cu cei 5 copii. Primeşte câte ceva de la Primărie. O mai ajută unchiul din partea tatălui, dar e greu.
Timp de 4 ani, fetele s-au convins că aici e bine. Deşi totul e învechit şi multe lucruri sunt uzate, inclusiv vesela din care mănâncă zilnic, au mâncare bună, sunt îngrijite, nu trebuie să plătească pentru învăţătură şi pentru cărţi, nu trebuie să ia transport ca să ajungă la şcoală, probleme pe care le-ar avea dacă ar fi în sat. Victoria şi Cristina abia aşteaptă să absolvească clasa a noua, ca să meargă la studii la Chişinău. Până atunci, fetele îşi doresc să fie sănătoase şi să aibă propriile cărţi.
Majoritatea copiilor de aici provin din familii social-vulnerabile, deşi aceasta nu este o regulă, a declarat Veronica Sprâncenatu, directoarea Şcolii Centrului.
Ema este o fetiţă veselă şi sociabilă. Părul blond este împletit frumos de dna Raisa, cum îi zice ea educatoarei. Am găsit-o dimineaţa, în mijlocul unei grămezi de haine, alegându-şi hainele pe care urma să le îmbrace. Toate sunt trimise de mama, care e la Moscova. Ceilalţi copii urmăresc atenţi mişcările Emei. Puţini sunt cei care îşi pot alege haine. Cei mai mulţi sunt gătiţi din rezervele comune, donate sau rămase de la alţii.
Ema are 6 ani. Este aici împreună cu doi frăţiori. Tatăl este bolnav, iar mama e plecată la Moscova. Când a aflat de boala tatei, a fost nevoită să plece, ca să facă bani pentru a-l trata. Ema este fericită când mama îi trimite haine, dulciuri, jucării, pe care le împarte cu ceilalţi copii, povesteşte educatoarea.
Reducerea bugetului – mărirea speranţelor
Veronica Sprâncenatu susţine că, de obicei, copiii vin aici la recomandarea medicului ftiziopneumolog, dar sunt şi cazuri când îi aduce Primăria sau asistentul social. Durata aflării copiilor aici, în mare parte, depinde de condiţiile familiale. Este important ca, la revenirea acasă, să nu existe pericolul îmbolnăvirii.
Capacitatea Centrului e de 200 de locuri, dar în perioada noiembrie-mai, se întâmplă să fie şi mai mulţi copiii. „Ne descurcăm, îi primim pe toţi care vin. Numărul acestora este instabil”, explică Veronica Sprâncenatu. Ea lucrează aici de 32 de ani. În special în prezent, situaţia familiilor din care vin încoace copiii s-a acutizat. „Uneori nu pot, dar nici nu vor să-i aducă aici, pentru că au nevoie de o hăinuţă-două, de un caiet, de bani de drum, iar de cele mai multe ori părinţii nu lucrează şi nu au cu ce asigura toate acestea. Uneori intervine Primăria, dar acum şi ei ne zic că nu au bani şi n-au ce face, se adună într-un punct mai mulţi copii şi trimitem asistenta să-i aducă, ambulanţa îi ia de pe unde poate”, spune Sprâncenatu.
Centrul de Reabilitare există doar din banii transferaţi de la bugetul de stat. În fiecare an, administraţia speră că va primi ajutor mai substanţial din partea statului, care declară stoparea tuberculozei o prioritate a sa. Au auzit că ar fi posibil acest lucru, mai ales după ce s-au investit mulţi bani în renovarea spitalului de la Vorniceni. În campania electorală, a fost reparată doar o porţiune din drumul de la intrarea pe teritoriul instituţiei. Tot în campanie, mai mulţi politicieni au vizitat satul, dar la copiii din Centru nu a ajuns nimeni. Angajaţii de aici nu-şi amintesc ca vreo persoană importantă de la Chişinău să fi trecut vreodată pragul acestei instituţii.
Deşi administraşia susţine că se descurcă, vizitând acest Centru înţelegi că banii daţi sunt insuficienţi. În acest an, bugetul instituţiei a fost redus cu 20%. „Din banii preconizaţi pentru tratament şi şcoală nu s-a tăiat, dar se simte această reducere de buget”, susţine directoarea Şcolii. Nu vor mai avea bani pentru reparaţie, nici minimă, deşi cele 5 clădiri ale Centrului ar necesita şi o reparaţie generală, pentru că de la construcţie nu s-a mai făcut nimic, decât cosmetic. Rechizite şcolare şi manuale, nemaivorbind de literatura artistică, nu vor putea procura. Deşi instituţia nu este obligată să asigure copiii cu caiete şi pixuri, administraţia cumpăra din rezerve, pentru că foarte puţini vin de acasă pregătiţi de şcoală. În acest an, speră la ajutorul cuiva. Dacă nu statul, poate compania farmaceutică care le promisese susţinere va veni.
Tatiana EŢCO
