„Vioara este instrumentul care poate fi studiat la nesfârşit”

Cântă în orchestră, dar concertează şi peste hotare, pentru a-şi întreţine familia. Consideră că, atunci când apelează la play-back, muzicienii admit un mare fals, o minciună aruncată publicului. Radu speră că şi la noi, în R. Moldova, oamenii vor începe a distinge muzica de calitate de nişte falsuri.

Radu Tălămbuţă este viorist. Din 2003, cântă în Orchestra Naţională de Cameră a Sălii cu Orgă. Muzicianul rămâne în căutarea unei viori perfecte, sperând că va avea şi resursele necesare pentru a o achiziţiona. Deşi are un salariu mic, nu renunţă la serviciu, care, pe lângă faptul că îi oferă posibilitatea să exerseze zilnic alături de alţi muzicieni, îi oferă şi o satisfacţie sufletească deosebită.

Muzica, o componentă esenţială a vieţii

Radu Tălămbuţă a început să cânte la vioară la vârsta de 6 ani. Tatăl său, de asemenea muzician, acordeonist, a decis aceasta împreună cu fiul. Muzica a devenit o parte esenţială în viaţa acestei familii. Radu a învăţat la Liceul Republican de Muzică “Ciprian Porumbescu”, după care şi-a continuat studiile la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice (pe atunci Conservator), unde a susţinut şi masteratul. Din anul III, a semnat mai multe contracte şi a început deja să muncească, asigurându-şi nevoile vieţii. În aceşti ani, a cunoscut numeroase persoane interesante, mai mulţi muzicieni, cu care comunică şi în prezent.

Deşi îşi aminteşte cu recunoştinţă de profesorii de la liceu şi de la academie, mărturiseşte că orice interpret învaţă de la alţi interpreţi: “Asculţi pe unul şi încerci să preiei o anumită manieră care îţi place. Asculţi pe altul şi vezi ce face el nou şi astfel înveţi încontinuu. Vioara este instrumentul care poate fi studiat la nesfârşit. Oricând descoperi ceva nou”. Pentru a cânta la vioară, spune Radu, ai nevoie de exersări zilnice. O pauză de câteva zile, pentru un viorist, este similară cu o pauză de un an şi e nevoie de multă muncă pentru a fi iarăşi în plină forţă.

A durat ani buni până m-am simţit ca peştele în apă

Vioristul recunoaşte că i-a fost greu să se obişnuiască să cânte într-o orchestră: “E complet diferit de ceea ce faci la Academie. Aici trebuie să faci parte dintr-un întreg. Parcă o iei de la zero. Prima perioadă eram chiar speriat. Până înveţi să-l simţi pe cel de alături, e nevoie de mult timp şi multă muncă. Pot spune că a durat ani buni până să mă simt ca peştele în apă”. Radu Tălămbuţă recunoaşte că are un salariu foarte mic, care nu i-ar ajunge nici chiar dacă ar fi burlac. Totuşi, muzicianul spune că se simte bine în orchestră, alături de alţi muzicieni profesionişti, cu care-şi poate împărtăşi experienţa.

Pentru a-şi putea întreţine familia, tânărul este nevoit să participe la diverse ceremonii private sau să plece în turnee peste hotare, în cadrul orchestrei sau în componenţa unui trio (vioară, contrabas, pian). Datorită acestor contracte, care sunt de circa 20 de ori mai substanţiale decât salariul de bază, Radu poate continua să practice ceea ce-i place cel mai mult – vioara. Trioul din care face parte a semnat un contract la Monte Carlo, unde concertează anual, pe timp de vară (iulie—august). Artistul recunoaşte că publicul de peste hotare e diferit, cu un gust mai rafinat, care poate deosebi şi aprecia muzica bună.

Play-backul – o minciună pentru public

Radu Tălămbuţă spune că nu contează pe ce scenă, din ce ţară eşti, important e să cânţi din suflet şi să redai toate sentimentele tale, dar şi ale compozitorului. Acelaşi lucru se referă şi la orchestră, unde fiecare instrumentist trebuie să simtă ce cântă, să-şi audă colegul şi să devină, în final, un tot întreg, nu doar să emită sunete. Vioristul mai spune că muzicienii nu trebuie să facă play-back, pentru că este o minciună adresată publicului.

Deşi recunoaşte că i-ar face plăcere ca fiica sa, de 6 ani (exact vârsta la care a luat şi Radu vioara în mână), să devină muziciană, spune că nu ar vrea să influenţeze decizia copilei. “Dacă ea va dori să cânte, o voi sprijini, însă nu vreau să o presez”. Radu Tălămbuţă mai rămâne în căutarea unei viori perfecte pentru sine: “Muzicienii sunt mereu în căutarea unui instrument mai bun. Însă cu cât e mai bun instrumentul, cu atât e mai scump, iar bani pentru aceasta nu-ţi dă nimeni, trebuie să iei din bugetul familiei”. Un instrument de calitate costă peste 7 mii de euro, iar asta înseamnă economii mari, făcute într-o perioadă lungă de timp.

Olga BULAT