Pasiune cu zumzet
A descoperit tainele albinăritului din ambiţie. Era o provocare, care s-a transformat treptat într-o pasiune de-o viaţă. Nea Gheorghe Maluda, pensionat după o lungă carieră în cadrul căilor ferate, de jumătate de secol este însoţit de zumzetul acestor gâze.
Ele nu se compară cu nici o altă vietate de pe pământ, este convins prisăcarul, iar atunci când cineva îl întreabă despre albinele sale, pe dată se înviorează, în ochi îi apare o scânteie, parcă şi mai tânăr devine şi vorbeşte ca din carte, dar cu mare entuziasm. Trebuie să-ţi placă şi să nu-ţi fie teamă de înţepături, crede apicultorul că ar fi secretul acestei îndeletniciri.
Când s-a căsătorit, s-a pomenit proprietar de albine. La nuntă, a primit în dar de la un unchi o familie de insecte. Fără cunoştinţe despre această ocupaţie, fără timp liber pe care să-l dedice acesteia şi cu puţină dorinţă, nu a reuşit atunci să le înmulţească. Au murit toate, şi cel mai decepţionat a fost unchiul, care a şi dat de înţeles despre acest lucru. Din întâmplare, a auzit odată cum unchiul spusese că nu a avut ce face când a dăruit albinele, că numai le-a pierdut. Tare l-au jignit aceste cuvinte pe tânăr. Peste vreo câţiva ani, şi-a cumpărat albine singur. Petrecea un coleg, care se muta cu traiul în Rusia, cu tot cu albinele pe care le avea. Deja încărcate în tren, Gheorghe i-a zis colegului, mai în glumă mai în serios, să-i vândă o familie. A cumpărat două, pentru care a plătit două sute de ruble, îşi aminteşte el. Urma să-i demonstreze unchiului că nu în zadar a făcut acel dar. Atunci a început marea lui dragoste.
S-a abonat la o revistă pentru apicultori. Când ajungea la Moscova, primul loc unde mergea era magazinul de albinărit – căuta broşuri. Un cunoscut îi dăduse o carte, „Apicultura”, în româneşte, iar el îşi cumpărase varianta rusească. Aşa şi-a fundamentat relaţia cu aceste gâze. A reuşit şi şapte discipoli să-şi facă, în Cotiujeni, Rezina, localitatea sa de baştină. Unul dintre aceştia are chiar peste o sută de familii de albine.
De când e la pensie, deja de câteva decenii, nea Gheorghe tot timpul şi-l petrece la prisacă, în vie. Acolo, sub un nuc, are un scaun şi o măsuţă cu dulap, unde-şi ţine instrumentarul şi registrele, în care, cu mare grijă, face însemnări despre familii: date, cifre, observaţii. La sfârşitul verii, scoate mierea. Roada din acest an ajunge cam la 80 de kilograme de miere: vreo 30 de mai, iar restul de floarea-soarelui. Le-a mai lăsat şi albinelor, ca să aibă cu ce se hrăni. În satul său de baştină, de unde s-a mutat în ultimul timp la fecior, la Cineşeuţi, erau mai mulţi prisăcari şi veneau oameni, speculanţi îi numeşte moşul, şi le cumpărau mierea. Acum, o vinde pe la cunoscuţi, iar din ce-i rămâne, face tărie, una deosebită.
Se odihneşte în perioada rece a anului, când albinele sunt într-un fel de amorţire şi nu trebuie deranjate. În acest an, a intrat în iarnă cu 20 de familii, nu chiar multe, dar binişor, dacă iei în calcul că în primăvară îi dispăruseră toate. Prisăcarul s-a îmbolnăvit, a fost la spital, nu a putut pregăti de iarnă stupii şi albinele, şi ele nu au supravieţuit. A mai avut astfel de pierderi, şi de fiecare dată a avut curajul şi răbdarea s-o ia de la capăt. Îşi aminteşte că, după accidentul de la Cernobâl, i-au murit toate albinele. În acel an a avut cele mai multe familii, 40 la număr.
Dar nu a avut niciodată prea multe albine, pentru că nu a făcut din această ocupaţie o afacere. Nici miere nu consumă. Le ţine pentru plăcerea sa. „Sunt cele mai curate vietăţi. Totul este foarte bine organizat la ele în stup, fiecare are o funcţie anumită”, spune cu admiraţie bătrânul. El consideră că fiecare stup este ca o familie sau chiar ca un stat, doar că albinele sunt mult mai avansate decât oamenii, care au multe de învăţat de la ele.
Tatiana EŢCO
