Nu regret nici pentru o clipă că mi-am apărat ţara
La fiecare pas şi la fiecare mişcare pe care o face, Gheorghe Aramă îşi aminteşte de primăvara din ‘92. De atunci, se mişcă doar cu ajutorul unei cârje, iar mâna dreaptă nici nu şi-o poate folosi. Deşi războiul de pe Nistru l-a trimis acasă mai mult mort decât viu, bărbatul spune că se consideră un norocos, că doar a văzut moartea, dar a rămas, totuşi, în viaţă.
Când a început coflictul armat de pe Nistru, Gheorghe avea 32 de ani şi era carabinier. Noaptea, pe la ora trei, când a fost anunţat că e timpul să plece, a lăsat acasă o soţie tânără şi trei fiice mici, mezina fiind doar de jumătate de an. Nu a avut curajul să le spună că pleacă la luptă, dar nici n-a vrut să le sperie. A zis că e luat la «perepadgatovcă».
A stat pe prima linie a frontului. «Parcă nici nu ai vrea să-ţi aminteşti ce a fost», spune bărbatul. Atunci, trăia atâtea emoţii, încât nici nu reuşea să se gândească la cât de mare este pericolul. În a treia lună de război, pentru că anume război a fost atunci, spune cu insistenţă combatantul, lupta sa cu separatiştii s-a încheiat. Aceasta a fost urmată de un alt război, la fel de dur, un război care durează deja de 19 ani, cel pentru supravieţuire.
A fost lovit la cap de explozia unei mine. Doar o minune şi măiestria chirurgicală au făcut ca el să nu fie cel de-al treilea mort dintre cei trei vecini care au participat la lupte. Partea dreaptă a corpului i-a fost paralizată, mult timp nici nu s-a ridicat din pat. Mai bine de doi ani, a vorbit doar în gând, din cauza paraliziei. «Doar gândul la fete cred că m-a ţinut în viaţă şi m-a ajutat să trec peste asta. Nu-mi puteam imagina ce o să se întâmple cu ele, dacă vor rămâne orfane», povesteşte bărbatul, printre pauze îndelungi. Şi acum vorbeşte cu o oarecare dificultate, iar când merge, îi ia mult mai mult timp ca să-şi ducă gândul la capăt.
La Chişinău vine cu regularitate la manifestările de comemorare a celor căzuţi în luptele de pe Nistru. În acest an, deşi colegii i-au propus să meargă cu automobilul la Complexul «Eternitatea», el a insistat să participe la marşul de comemorare a celor decedaţi pentru apărarea integrităţii ţării. Din centrul Chişinăului şi până la memorial, este probabil cea mai lungă distanţă pe care o parcurge pe jos. Cu greu ţine pasul cu mulţimea, dar, cu un zâmbet senin pe faţă, spune că o face în memoria camarazilor şi prietenilor plecaţi. În 1992, au murit 10 băieţi din grupul de la Cimişlia, de unde este Gheorghe, doi dintre ei îi erau vecini.
Despre greutăţile cu care se confruntă, nu prea-i place să discute. Deşi acestea uneori sunt insuportabile, par nimicuri în comparaţie cu ceea ce a rămas în urmă, spune luptătorul. Invalid de gradul 1 are o pensie de vreo mie de lei. De vreo cinci ani nu a mai beneficiat de nici un tratament, iar înlesnirile pe care le are ca invalid militar, mai mult sunt de formă, recunoaşte el. Financiar, se descurcă cu ajutorul copiilor, când este cazul. Una dintre fiice trăieşte peste hotare, iar în scurt timp urmează să-i aducă pe lume cel de-al doilea nepoţel, se mândreşte bărbatul.
Cât despre ceea ce a urmat după ‘92 şi despre nesoluţionarea conflictului, eroul spune că rămâne pe conştiinţa autorităţilor statului. El, ca cetăţean, a făcut tot ce a stat în puterile sale şi dacă s-ar întoarce timpul, ar face la fel. „Nu regret nici pentru o clipă că mi-am apărat ţara. Sunt optimist din fire. Cred că, într-o zi, Dumnezeu o să se întoarcă şi la noi cu faţa”.
Tatiana EŢCO
