La şase ani, vinovat că vorbea româneşte

Abia învăţase să vorbească româna, când familia sa fusese deportată în Siberia. Acum scrie despre istoria Basarabiei, în limba rusă. Este membru al Asociaţiei victimelor represiunilor politice din Bender. “Anii grei au trecut, URSS-ul s-a destrămat, iar ideea comunismului a dispărut ca o nălucă”, scrie Victor Oloi în memoriile sale.

La 12 iunie 1941, familia Oloi din Bender s-a despărţit de oraşul natal. Noaptea au fost vizitaţi de patru  miliţieni, care le-au spus părinţilor că sunt arestaţi şi că trebuie să predea armele.

“Care arme?”, întrebau nedumeriţi Ion şi Fecla Oloi. Miliţienii înarmaţi au scos toate hainele din dulap, au cotrobăit peste tot. Apoi le-au spus să se pregătească de ieşire. Mama şi-a trezit cei doi copii, Nicolai şi Victor, şi a început să-i îmbrace. Văzând oameni străini, cu arme, micuţii au început a plânge. Toţi au fost transportaţi la gară şi urcaţi în vagoane pentru bovine. S-au despărţit de Basarabia pentru mulţi ani.

329 de familii, în vagoane de vite

Potrivit lui Victor Oloi, în ziua de 13 iunie 1949, au fost deportate 329 de familii din judeţul Bender, adică 995 de persoane. Membrii acestor familii lucraseră în administraţia românească sau erau proprietari de mici afaceri sau profesori. Mulţi dintre aceştia nu s-au mai întors în Basarabia niciodată.

Victor, împreună cu fratele său Nicolai şi cu mama sa, au fost despărţiţi de capul familiei, deoarece acesta fusese condamnat la ani grei de detenţie, într-un lagăr de concentrare. Fiul său spune acum că principalul motiv al deportării a fost faptul că lucrase în primărie, atunci când Benderul făcea parte din România Mare.

Victor Oloi îşi aminteşte că, după zile lungi de călătorie cu trenul, au fost urcaţi pe un vapor. După ce au coborât pe mal, au văzut pustietatea locurilor unde ajunseseră. Au fost cazaţi într-un grajd, pregătit special pentru venirea lor. De fapt, înainte acolo fusese o biserică, povesteşte Nicolai, deoarece erau încă picturile pe pereţi şi pe tavan. Timp de zece zile au stat acolo, în biserica fără uşi, fără ferestre, dormind pe nişte paie, pregătite din timp pentru basarabenii deportaţi.

Nicio scrisoare acasă

Victor Oloi spune că nu aveau dreptul să scrie şi să trimită scrisori acasă. Nu puteau să înştiinţeze rudele despre locul aflării lor. Nu ştiau nimic despre tatăl lor, nici măcar dacă mai este în viaţă. Împreună cu mama, au fost cazaţi într-o baracă săpată în pământ. După câţiva ani, au primit o veste de la tatăl lor. Fusese eliberat şi muncea în Kazahstan. Cu un ofiţer NKVD, au mers să-l viziteze. Victor îşi aminteşte că atunci când fratele său s-a apropiat de fereastra casei, tatăl a crezut că un străin vrea să intre. Nu şi-a recunoscut fiul mai mare. Abia după ce i-a văzut pe toţi trei, a venit la ei să-i îmbrăţişeze.

În anii în care a fost alături de familie, tatăl nu a povestit niciodată despre lagărul de concentrare. Victor spune că şi-a respectat angajamentul, deoarece, atunci când a fost eliberat, au semnat un document prin care se obligau să nu dezvăluie nimănui ceea ce au văzut acolo.

Duşmani ai poporului

Victor Oloi a căutat răspunsuri la ceea ce se întâmplase cu familia lor. A studiat atent arhivele şi documentele oficiale. În 1948, în legătură cu măsurile de colectivizare, ministrul securităţii interne scrie într-o scrisoare că “este necesar de a deporta din Moldova familiile de chiaburi (ţărani înstăriţi), comercianţii, proprietarii, membrii de partide burgheze şi alte persoane care se împotrivesc politicii de stat. În total – 9259 de oameni, iar împreună cu familiile – 33640”. Până la urmă, 34 954 de persoane, considerate duşmani ai poporului, au fost deportate din ţara lor natală. Sarcina iniţială prevedea să fie deportate pe vecie, adică să nu se mai întoarcă niciodată acasă.

O altă casă, o altă viaţă

După şapte ani în Siberia, mama şi tata lui Victor s-au întors în Bender, oraşul natal. Victor a rămas acolo, deoarece era la studii. Îşi aminteşte că a primit cadou un ceas la întoarcerea părinţilor. După doi ani, au revenit definitiv în Basarabia. “Totul era atât de schimbat, necunoscut pentru noi. Casa noastră era a unui ofiţer NKVD, iar noi am fost nevoiţi să cumpărăm alta”, povesteşte Victor Oloi.

În memoriile sale, Victor Oloi scrie despre impactul regimului sovietic asupra destinului Basarabiei şi despre faptul că astăzi mai întâlnim încă nostalgici ai comunismului. Dacă aceştia nu s-au străduit să înţeleagă istoria, atunci măcar generaţiile viitoare să-şi cunoască originile şi să înţeleagă de ce trăiesc în R. Moldova unii pe malul drept al Nistrului, iar alţii în Transnistria, de ce unii vorbesc româna, iar alţii – rusa, de ce la 9 mai unii sărbătoresc, iar alţii nu. Acesta este preţul grandiosului experiment de a trăi sub un regim comunist.

Natalia Dabija

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Panait

    Impresionanta si zguduitoare poveste. Un on foarte admirabil, care ne intareste pe toti!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *