Cununa văduviei

Cuvintele i-au fost cele mai bune prietene în vreme de singurătate. Magia lor a făcut-o pe Eugenia Postică, din s. Drăsliceni, r. Criuleni, să uite de boală şi de solitudine. De mică îşi alina gândurile pe hârtie, dar lipsa de curaj şi modestia o împiedicau să-şi dezvolte acest talent.

Doar necazul a făcut ca singurătatea ei să fie rostită în versuri. “Scriu de când mă ştiu, dar prima carte, intitulată “Cununa văduviei”, am publicat-o la 14 septembrie 2003, atunci când am împlinit 25 de ani de singurătate.” Cartea conţine gânduri rupte dintr-un sfert de secol de jale şi amărăciune, înşiruite în poezie. Prima lansare a avut-o în satul Ratuş, localitatea sa de baştină. În  prima sa carte descoperim versuri despre mame şi despre femei singure, care înfruntă cu greu prejudecăţile societăţii.

Deoarece este bolnavă şi nu poate munci, a avut nevoie de susţinerea celor care ţin la ea şi doreau ca volumele sale să vadă lumina zilei. “M-a ajutat care şi cum a putut. Unii au donat 200 de lei, alţii – 300… Au adunat rudele şi prietenii, mână de la mână. Datorită lor am scos aceste cărţi.” Doamna Eugenia spune că pentru o mie de cărţi a cheltuit 1000 de euro. Acea lansare o ţine minte foarte bine, deoarece atunci şi-a văzut visul împlinit.

La 20 de ani şi-a cunoscut alesul inimii, dar mariajul lor a fost de scurtă durată. După doar doi ani de căsnicie, soţul ei a decedat într-un accident. „Am rămas cu un copil mic, nici un anişor nu avea atunci când a rămas orfan de tată. L-am crescut foarte greu, numai noi doi ştim prin câte am trecut.” În acest răstimp, doar amintirea despre soţul său îi dădea putere să meargă mai departe. Când l-a pierdut, şi-a promis să nu se mai căsătorească, rămânând fidelă pentru totdeauna primei sale iubiri.

Acum are 55 de ani de viaţă şi 33 de ani de văduvie. Doar doi ani din tinereţe i-a trăit împlinită, atunci când era căsătorită. Ea crede că destinul i-a fost pecetluit din copilărie, deoarece a rămas orfană de mamă pe când era foarte mică. “Tata s-a străduit să ne crească pe toţi opt, fără să mai aducă acasă o altă femeie. Am avut noroc şi de sora mai mare, Maria, care nu s-a măritat până nu ne-a aranjat pe toţi pe la casele noastre.” După ce i-a aşezat pe toţi fraţii şi surorile, şi-a găsit şi ea norocul.

Toată această experienţă tristă, adunată pe parcursul vieţii sale, a fost împărtăşită şi altor oameni în altă carte de versuri, intitulată “Destin”.

Ani la rând, singura sa alinare i-a fost fiul, care, după ce s-a însurat, i-a triplat bucuriile, dăruindu-i doi nepoţei. Nu a reuşit să se bucure prea mult de vocile zglobii ale acestora, deoarece, de aproape 10 ani, băiatul a plecat cu familia în Rusia. „Credeam că va trăi lângă mine, fiindcă pentru el le-am tras pe toate în viaţă, dar destinul a luat o altă întorsătură.”

Pentru o bunică, despărţirea de nepoţi poate fi calificată drept cea mai severă sentinţă dictată de viaţă. De dorul nepoţeilor a scris trei cărţi pentru copii: “Floricică din ponoare”, “Înger, îngeraş”, “Cine face aşa?”. Ultima carte conţine 10 întrebări şi o numărătoare cu păsări şi animale.

Anul trecut, fiind foarte bolnavă, feciorul a venit acasă cu trei nepoţei, unul născut în Rusia. Cel mai mic îi poartă şi numele – Eugen. “Nu mi-am văzut băiatul de mult timp, iar această despărţire a fost pentru mine o suferinţă enormă.” În acea vizită, s-au sfătuit şi au decis ca mezinul, adică Eugen, să rămână cu bunica. Să o mai susţină  moral, dar şi fizic. La început nepoţelului nu i-a surâs ideea, deoarece vorbea ruseşte, iar această limbă străină era o adevărată barieră între nepoţel şi bunică. Acum, însă, îi place la bunica în Moldova şi cu greu s-ar despărţi de ea, pentru a se întoarce în familia sa din Rusia. “Când a venit, abia de mă înţelegeam cu el. Nu ştia să vorbească în limba română, dar acum, datorită ambiţiei pe care o are, este primul în clasă la învăţătură.” Se vede că dragostea de carte a moştenit-o de la bunica sa. Eugenia Postică este foarte mândră de nepoţelul ei, care îi este într-adevăr un sprijin. “Trăim  doar din pensia de invaliditate, de 662 de lei. Fizic, nu pot să lucrez prea mult, având probleme de sănătate, băiatul însă este mâna mea dreaptă.”

Nu a cerşit milă şi compasiune niciodată, cu toate că aproape toată viaţa i-a fost scăldată în lacrimi. “Când am o durere sufletească, cânt în corul bisericesc, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, fiindcă el este cel care m-a întărit de am ajuns până acum.”

În zilele friguroase de iarnă, scrie poezii şi citeşte cărţi religioase. Aşa îşi duce traiul acum, împărţindu-şi dragostea în trei, o bucată de inimă pentru familia din Rusia, a doua – pentru Eugen, nepoţelul ei de aici, iar ultima bucată, dar nu şi cea din urmă, este destinată poeziei.

Lilia Zaharia-Cravcenco


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *