Basarabeanul care nu poate trăi fără steagul României

Simion Gârlea are 94 de ani. S-a născut în anul Marii Uniri. În Basarabia. “În septembrie, deci m-am născut român”, spune el, cu mândrie. Şi zâmbeşte ştirb. Avea doar 21 de ani când a fost încorporat în armata română. De-abia îşi luase diploma de cântăreţ la biserică. A plecat pe front doar cu sacul cu merinde, cu puşca şi cu o călimară de cerneală. Aşa a reuşit să reziste ororii unui război lung şi nemilos. Scriind. Zi de zi. A început într-o luni, pe 28 august 1944, şi a venit acasă cu 5 caiete.

De 70 de ani nu şi-a mai văzut satul natal şi casa părintească, de care nici nu ştie de mai există. Dorul de acestea îl macină pe bătrânul care s-a încăpăţânat să rămână român după ce sovieticii au răpit Basarabia. După război, Simion a prins rădăcini în satul Vităneşti din Teleorman, unde fusese numit dascăl şi cântăreţ bisericesc şi unde şi-a întemeiat familie. De 10 ani este văduv, după 55 de ani de căsnicie cu Mărioara. Un fiu l-a pierdut acum câţiva ani. Celălalt trăieşte într-un sat vecin.

“Fără steagul României, nu pot să stau”

Peste tot prin casă, veteranul de razboi are înfipt, ba într-un suport, ba prins cu acul pe perdea, ba lipit pe un covor înflorat cusut de mama lui, vechi de o sută de ani, steagul României. Tot de pe perete priveşte maiestuos regele Mihai. “Fără steagul României, nu pot să stau”, spune bărbatul mândru. A luptat pe front. Apoi a muncit 40 de ani la o cooperativă agricolă. Se întreabă şi acum, cum de el a scăpat şi mai toţi prietenii lui s-au prăpădit, înainte să apuce să pună din nou piciorul pe pământul natal.

O amintire, ca un răspuns, îl face să tresară: “Cantonam într-o seară de decembrie 1945 la un gospodar ungur. Avea cinci fete. Ne bagă în cameră vreo 9 soldaţi laolalată. Dormeam pe jos, pe paie. La plecare, Iluşca, cea mai mare dintre fete, mi-a dat o fotografie. Şi o iconiţă. Am pus-o în buzunar şi am rămas cu ea la mine până am ajuns acasă, la Vităneşti”. Apoi spune cu voce înceată, ca pentru sine: “Dumnezeu. În toate este puterea şi voia Lui”.

Biblia pe masă şi harta României pe perete

Pe masa din cămăruţa sa stă Biblia. Bărbatul o studiază cu o lupă. Pe pereţi a lipit harta României şi, cu un fir roşu, a împrejmuit cele trei localităţi de suflet: Răspopeni, judeţul Soroca, unde s-a născut, Constanţa, unde a poposit vreme bună, şi Vităneşti, locul ce avea să-i devină casă, imediat după terminarea războiului.

Amintirile se învălmăşesc în mintea domnului Simion. Date, întâmplări simple, momente de viaţă, chipuri ale morţilor care acum îl bântuie. În 1942, ţine minte cum sacul de merinde conţinea mai mult grenade decât alimente, şi poate cine ştie când, şi vreo coajă de pâine. Iar durerile cumplite de spate îl făceau să meargă pe lângă căruţă mai mult chircit. “Căruţaşul, un băiat din Ialomiţa, a văzut prin ce trec. A început să caute tot drumul printre ruine, prin dezastrul lăsat în urmă de atacul inamicilor. A găsit maliţierul rusesc, un fel de fâşie foarte rezistentă din cârpă, cu care ei îşi înfăşurau picioarele în lipsa ciorapilor. L-am luat şi mi-am bandajat spatele. Nu m-am mai despărţit de el”, spune barbatul, şi ne arată bucata de pânză neagră, păstrată pâna în ziua de azi.

“Ne rugam să fim luaţi prizonieri de ruşi”

“Venise o vreme când ne rugam să fim luaţi prizonieri de ruşi, atât de greu şi de frig ne era. Găsisem nişte obiele cu care ne înfăşuram picioarele, roşii şi pline de degerături, eram nemâncaţi cu zilele şi abia ne târam. Nu va inchipuiţi cât de grele erau iernile acolo. Singura alinare era atunci când dădeam de o biserică. Intram, mă închinam şi mă rugam să scăpăm teferi. Ajunsesem, duminica, să ne rugăm laolaltă cu sătenii ruşi”. Când a luat râie de la cai, bărbatul a avut ajutorul ruşilor, al oamenilor obişnuiţi, care le deschideau uşa casei, de parcă ar fi fost de-ai lor. “Ne dădeam cu leşie de tutun pe noi, ca să ne dezinfectăm. Vomitam, nu ne puteam ţine pe picioare, iar gazdele credeau că suntem beţi. Îi rugam să ne încălzească nişte apă, ne ungeam cu leşie, ne spălam bine cu apă şi, treptat-treptat, începeam să ne revenim”.

Vestea tristă a arestării tatălui, însă, i-a zdruncinat zdravăn sufletul. Pe tatăl lui, primar în comuna Răspopeni, l-au arestat ruşii în iulie 1944. L-au judecat la Orhei şi l-au condamnat. Atât a ştiut mama să-i spună. Tânărul a continuat să lupte cu şi mai mare îndărjire. Pe unde trecea, vedea numai morţi. Sărăcie. Şi bunătatea celor care le întindeau un pahar cu apă şi o coajă de pâine. Bărbatul păstrează şi acum cele trei medalii pe care le-a primit pe front: de doua ori “Bărbăţie şi credinţă” clasa a III-a, în 1942 şi în 1945, şi, tot în ultimul an, medalia “Serviciul credincios”, brevete date în numele regelui Mihai, atât de iubit de către veteran.

Pasionat de lectură şi de scris

Peste tot, prin casă, sunt aşezaţi munţi de hârtii pline cu însemnări. Nu trece o zi fără să scrie. Are abonament la “Magazin istoric”, încă de la scoaterea pe piaţă a primului număr. La fel a procedat şi cu alte reviste. Tot zilnic scrie şi în jurnalul pe care l-a început pe timpul războiului şi la care a revenit după ce a ieşit la pensie. S-au adunat douăzeci şi ceva de caiete. Scrie despre vreme, despre oamenii care îl vizitează, despre tot felul de evenimente. Din când în când mai scrie şi poezii. În primul rând pentru soţie, dar şi pentru ceilalţi, care nu mai sunt. Versurile le citeşte tot celora pentru care scrie, în gând. “Este ca şi cum i-aş aduce din nou pe pământ”, spune bătrânul.

Interviu

— Ce a însemnat pentru dumneavoastră războiul? Câţi ani şi câte zile?

— 1.267 de zile, şi pe frontul de răsărit, şi pe cel din apus, dintr-un total de 2.117 zile petrecute sub arme. Am primit în tot acest timp trei decoraţii, de două ori medalia Bărbăţie şi credinţă şi o dată medalia Serviciul credincios.

— Din câte am înţeles, v-aţi întors abia în ziua de 7 septembrie 1945 acasă.

— Acasă? Nu mai aveam casă. Satul în care m-am născut, Răspopeni se cheamă, a rămas cu casă cu tot de cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, trecută imediat după plecarea mea în armată la ruşi.

— Nu v-aţi mai întors niciodată acolo?

— Niciodată. Sunt iacătă 70 de ani de când nu mi-am mai văzut satul natal. Poate că nici nu mai există casa în care m-am născut. Ehei, dacă aţi şti ce dor îmi este de ea!

— Dar în satul Vităneşti din Teleorman cum aţi ajuns?

— Era la primăria din Răspopeni o fată, Burlea Valentina, cu care am corespondat în timpul războiului. Ea se refugiase prin Oltenia, unde, tot aşa, lucra la o primărie. Ea mi-a spus prin decembrie 1944 c-a văzut în Monitorul Oficial că eu sunt numit cântăreţ bisericesc la parohia Vităneşti din Teleorman. Asta eram eu, cântăreţ bisericesc, ba încă unul cu diplomă la mână.

— Păi şi ce treabă avea Monitorul Oficial?

— Aşa era pe atunci, numirile cântăreţilor bisericeşti cu şcoală erau anunţate prin Monitorul Oficial. Dacă nu-mi spunea Valentina, n-aş fi avut de unde să ştiu. Când s-a terminat războiul…

— De ce tocmai pe 7 septembrie 1945 pentru dumneavoastră?

— Pentru că eram cifror şi n-aveam cui să predau arhiva. Abia atunci au găsit pe cineva care s-o preia. În fine, am scăpat de belea, dar nu ştiam încotro s-o apuc. Mi-am adus aminte de scrisoarea Valentinei şi-am pornit spre Teleorman. N-aveam nimic la mână, nici un document. Cu toate astea, imediat ce-am sosit la Vităneşti am intrat, cum se spune, în pâine. Trei luni mai târziu eram însurat cu fata văduvei la care şedeam în gazdă. O chema Mărioara. Am trăit mai bine de 50 de ani împreună. Pe 20 decembrie 2000, Mărioara, din păcate, s-a stins.

— Au trecut 11 ani de atunci. Cum vă descurcaţi? Vă ajută cineva?

— Doar cu mâncarea, mă ajută fiul meu şi familia lui, care trăiesc într-un sat vecin, la vreo 7 kilometri. Cam o dată la doua zile, mă vizitează măcar unul dintre ei. Cu celelalte treburi mă descurc singur. Spăl, mătur, fac focul şi ce mai trebuie prin gospodărie. Cu sufletul e mai greu.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Că mi-e dor, mi-e tot mai dor.

— De cine?

— Păi v-am spus, de casa natală, în privinţa locurilor, iar în privinţa oamenilor, de soţia mea. Noroc cu scrisul.

Adaptare de ZdG după Jurnalul Naţional

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

5 comentarii

  1. SANDA

    GLORIE EROILOR NOSTRI LUPTATORI PENTRU FLACARA MENTINERII ROMANIEI MARI IN INIMILE NOASTRE !

  2. romania mare

    un adevarat roman basaraben ,un ex de urmat pt toti romanii si mai ales pt ce-i din basarabia ,traiasca neamul romanilor si patria mama romania mare

  3. roman

    singura deosebire e ca e un roman adevarat ,bastinas pe glia stramoseasca a basarabilor ,iar ce-i venetici s-a plece cu steagul lor bolsevic in rusia de unde au venit in locul romanilor basarabeni deportati in siberia

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *