Vasile Ernu: „Un fost bandit a devenit oligarh, şi apoi un stâlp al societăţii”

Interviu cu Vasile Ernu, scriitor, eseist, comentator politic, editor

— Cum aţi „ieşit” din cartea recent lansată, „Bandiţii”? Ştim că aţi lucrat mult timp la documentare…

— Am lucrat mai mulţi ani la documentare, aceasta bazându-se pe câteva aspecte: pe de o parte, pe un anumit tip de literatură pe care a trebuit s-o cunosc şi, pe de altă parte, pe lucrul cu oamenii, a trebuit să cunosc personaje din această lume ca s-o înţeleg mai bine. În acelaşi timp, cartea e puţin mai complicată, căci are şi registrul vieţii mele, sau, mă rog, al eroului care este la persoana I. Există acest erou, un copil care creşte, şi lumea aceasta a hoţilor profesionişti, a decăzuţilor şi a cerşetorilor, care, cumva, pentru mine, e un soi de educaţie prin negativ. A fost destul de greu la partea asta: să-i cunosc îndeaproape, pentru că e o lume care, în general, nu acceptă intruşi, oameni din afară, şi atunci îţi trebuie recomandări, trebuie să capeţi încredere, pentru că sunt suspicioşi când vine cineva în casa lor şi îi întreabă anumite lucruri. Pentru ei, noi suntem un pericol, aşa cum sunt ei pentru noi. „De la ăştia din lumea bună poţi să te aştepţi numai la lucruri rele”, spun ei. Cumva, noi suntem cauza problemelor lor. A fost interesant. Cel mai greu mi-a fost cu cerşetorii.

Vasile Ernu este născut în 1971.
Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea Al. I. Cuza, Iaşi, 1996) şi al masterului de Filosofie (Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj, 1997).
A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă+societate.
A activat în cadrul Fundaţiei Idea şi Tranzit şi al Editurilor Idea şi Polirom.
În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România Liberă, HotNews, Timpul şi Adevărul, precum şi rubrici permanente la revistele Noua Literatură, Suplimentul de Cultură şi Observator Cultural.
A debutat cu volumul “Născut în URSS” (Polirom 2006, ediţia a II-a în 2007, ediţia III-a în 2010, ediţia IV-a în 2013). Cartea a fost nominalizată la Premiul de debut al revistei Cuvîntul, Premiul pentru Roman şi Memorialistică al revistei Observator cultural şi Premiul Opera Prima al Fundaţiei Anonimul. Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare şi cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România..

— De ce?

— Pentru că e o lume foarte decăzută, e o lume tristă, tragică. Cel mai dur acolo nu e atât suferinţa, cât lipsa de speranţă. Oamenii ăia ştiu că s-au născut într-o „lume decăzută” şi nu vor mai pleca de acolo cu uşurinţă. E ca o castă. De acolo nu se iese. Şi asta doare foarte mult, mai ales când vezi copii, ei n-au nicio vină. Ei cumva trăiesc cu conştiinţa asta: ne-am născut cerşetori, o să murim cerşetori. Din asta vom trăi. Şi e greu… Încerc să arăt lumea lor, să arăt cauzalităţile acestei lumi. Prin poveşti de viaţă să explic toate aceste fenomene sociale şi economice.

— Spuneaţi undeva despre bandiţi că la ei „timpul curge puţin altfel: nu există trecut, prezent şi viitor. La ei totul e prezent”. Făcând o paralelă, credeţi că dacă ne-am axa mai mult pe cum stau lucrurile în prezent şi mai puţin pe disensiunile din trecut şi pe speranţele de viitor, lucrurile ar merge oarecum mai bine la noi?

— Destul de complicat când facem această trecere de la o comunitate la alta. Comunitatea lor nu are o istorie. Noi suntem foarte istoricizaţi, mai ales în Europa simţi asta enorm de mult, suntem ca un soi de bătrânei într-un magazin de anticariat, fiecare obiect are istoria lui. Ei sunt mult mai biologici, sunt aproape mai „animalici”, ei gândesc în termeni de acum, de instinct, pedeapsa şi răsplata sunt acum, nu cândva sau cumva, nu ţin atât de mult la propria lor istorie, n-au conştiinţa asta încărcată a istoriei. Şi pe ei îi ajută chestiunea asta ca tehnică de subzistenţă, pentru că nu sunt legaţi atât de mult de istorie, de care noi, de exemplu, suntem foarte legaţi. Eu consider că e nevoie să cunoaştem istoria, dar, în acelaşi timp, uneori cred că aceasta încurcă. Bunăoară, în Moldova, e această obsesie permanentă cu identitatea, cu istoria proprie şi aşa mai departe, care a devenit un soi de cântec, pe care, cam o dată la 15 ani, îl repetăm obsesiv. Eu credeam că am scăpat de povestea asta prin anii ’90. Adică, lucrurile s-au rezolvat. Am tras o linie şi gata. Acum văd că iar se revine la aceleaşi obsesii: cu cine suntem, de unde venim, unde ne ducem, şi chestia asta mie mi se pare că joacă rolul unui soi de fumigene, care ne fac să nu vedem problemele reale ale societăţii. Noi nu vorbim prea mult despre sărăcie, despre aceşti oameni abandonaţi, despre copiii rămaşi fără părinţi, despre problemele migraţiei, care mi se par fundamentale acum, mult mai importante decât cine suntem. Din punctul meu de vedere, sunt probleme false, pentru că, în general, ştim cine suntem, doar ne întrebăm obsesiv, ca şi cum s-ar rezolva ceva dacă am răspunde. Asta cred că ne ţine pe loc, nu ştim să construim o agendă reală, cu problemele actuale ale societăţii, care mie mi se par puţin altele decât aceste obsesii istorice.

— Revenind la carte, până la urmă, cititorul va afla cine sunt aceşti bandiţi?

— Vom vedea, deoarece cartea are mai multe substraturi, chiar o să se termine într-o formulă destul de tragică, într-un fel, această întâlnire cu un fost bandit devenit oligarh, iar apoi un stâlp al societăţii noastre, aşa cum se întâmplă în Est. Cam peste tot are loc acest fenomen, avem nişte discuţii destul de interesante despre cum s-au întâmplat lucrurile, vorbind despre actualitate. Vom afla şi nu vom afla, pentru că pe mine nu mă interesează atât de mult bandiţii în sine, ci cum ne ajută istoriile lor, viaţa lor, să ne înţelegem pe noi. Văd că reacţiile care vin (cartea a fost lansată recent) sunt foarte bune, oamenii spun că, dacă începi s-o citeşti, nu te mai poţi opri, că vrei s-o termini neapărat. E foarte multă materie pentru meditaţie, şi asta sper să ajute cititorul.

— Ar trebui să ne temem de bandiţi?

— Eu aş pune altfel întrebarea: ar trebui să ne temem de ei sau ar trebui să ne temem de noi, cei care producem o lume de bandiţi? Adică, trebuie să înţelegem care sunt cauzele acestor fenomene ce produc nişte inegalităţi, nişte rupturi, ce produc nişte oameni care nu se încadrează într-o lume pe care noi o credem perfectă. Trebuie să ne temem mai degrabă de noi, cei care producem acea lume ce creează aceşti oameni de care ne temem.

— În prima carte din trilogie, „Sectanţii”, aţi vorbit despre un fel de îngeri care idealizează, în cea de-a doua, „Bandiţii”, de îngerii căzuţi, aşa cum i-aţi numit dvs. De ce societatea, în mod cultural, să spunem, îi preferă pe cei din urmă, sunt mai uşor de înţeles, mai transparenţi, mai accesibili? De ce iubim bandiţii? Pentru spiritul lor de revoltă?

— Culmea e că, în cultura străzii sau în cultura populară, ei au o aură pozitivă, şi asta se întâmplă în tot spaţiul ex-sovietic. Şi în spaţiul american funcţionează la fel. De exemplu, toată tradiţia filmelor cu gangsteri este exact despre acest lucru – despre aceşti bandiţi, hoţi, criminali care, brusc, devin un soi de stâlp al societăţii, oameni de onoare, romantici, care ajută, care ştiu să iubească, care ştiu să facă gesturi cu mână largă ş.a.m.d. Dar, lucrurile sunt mult mai dure în realitate. Eu folosesc această tradiţie romantică, folosesc chiar şi critica lui Şalamov, care e foarte dur, el spune că ei construiesc o lume inumană, mult mai dură chiar decât Gulagul. Există, însă, şi o tradiţie pe linia slavă, puţin religioasă, în care ei sunt priviţi ca un rezultat al luptei dintre Cain şi Abel, în care unul construieşte o lume pe ofrandă, pe sacrificiu, pe economia darului, iar altul – pe economia acumulării, care se bazează pe crimă şi furt. Şi eu, cumva, merg pe această linie. Mă interesează foarte mult de ce au ei magnetul acesta atât de puternic. Într-adevăr, au nişte coduri foarte autentice. Eu folosesc, de exemplu, multe poveşti legate de dresaj – cartea mea este despre educaţie, i-o dedic copilului meu de cinci ani – tocmai pentru că încerc să fac un soi de manual alternativ – cum (mă) educ prin negativ, prin lucruri rele. Mă interesează felul în care instituţiile – pentru că noi suntem oameni care trecem printr-un lung şir de instituţii: familie, grădiniţă – fac dintr-un buştean un Pinocchio, care trebuie să fie cuminte, drăguţ, să asculte de reguli. Şi brusc apar nişte oameni care nu vor să fie Pinocchio, care nu respectă regulile, pentru care este o onoare să nu respecte regulile noastre, care au regulile lor. Eu îi numesc oameni goi, pentru că ei, ca să arate cine sunt, se dezbracă. Ei îşi fac CV-ul lor pe piele, ideea de tatuaj la asta se rezumă. Noi ce facem ca să arătăm cine suntem? Ne îmbrăcăm. Adică vrem să minţim. De ce ne punem uniforme, de ce ne punem anumite grade? Sunt semne ale puterii, suntem puternici numai atunci când punem ceva pe noi. Ei – invers, arată cine sunt dezbrăcându-se. Sunt două culturi foarte diferite şi eu meditez în ce măsură putem învăţa ceva din poveştile acestea ale lor, mai ales despre lumea noastră.

— „Nu cred în reguli şi mai ales în formule exacte când e vorba de educaţie, dar cred că un anumit model produce un rezultat prestabilit”, spuneţi în carte. Să existe totuşi şansa ca, mergând pe un anume sistem educativ, să reuşim să creştem copii, nu obligatoriu cei pe care ne-am dori să-i avem, dar care, cel puţin, să nu eşueze în viaţă?

— În general, ne batem foarte mult pe proiecte educaţionale, tocmai pentru a crea, să zicem, un produs uman cât mai adecvat unei anumite culturi, ca să fie eficient ş.a.m.d. Aici e o bătălie între ce tip, ce model să avem ca să funcţioneze astfel încât să producă un om perfect. Până în acest moment, istoria umană are o tradiţie lungă a pedagogiei în sistemul acesta de educaţie. Familia este un element-cheie, noi credem întotdeauna că familia este nucleul, iar acum există revirimentul acesta, de care ne temem foarte mult, cu familia ca o zonă conservatoare. E foarte interesant, de exemplu, că hoţii profesionişti nu au familie, ei lucrează în afara acestui sistem. Familia i-ar face vulnerabili. Totuşi, ei au un sistem de educaţie alternativ, şi găsesc cumva tineri pe care-i preiau şi-i introduc în sistemul acesta al lor de reguli minimale. Noi ne-am construit instituţii tocmai pentru a îmblânzi violenţa şi a ne proteja. Noi ne temem, ne trebuie un anumit cod de reguli universal, ca să funcţionăm după aceleaşi reguli, de aceea ne deranjează când ies anumite „rebuturi” din sistem. Pe de o parte, toţi vrem să se respecte reguli şi coduri etice, dar, în acelaşi timp, sunt foarte atractivi pentru noi aceşti „defecţi”. Rebelii, oamenii care nu se supun regulilor, întotdeauna ne fascinează, ne atrag, şi ei devin foarte creativi, e o zonă foarte creativă. E o luptă între acestea două: vrem şi siguranţă, dar ne atrag şi aceşti eroi, să le spunem aşa. Rar găseşti cărţi bune despre oameni cuminţi. Eu mă ocup de cei care au ales nesupunerea totală.

— Cum vă creşteţi sau cum aţi vrea să vă creşteţi copiii?

— Pentru mine e o problemă foarte mare, am un copil de cinci ani şi… Clar că există o anumită presiune socială, lucrurile trebuie să se petreacă după un anumit calapod. Munca pe care o faci te obligă să ţii copilul cinci ore la grădiniţă, n-ai de ales. Mie mi se pare că contează enorm timpul petrecut împreună, cred că trebuie să ai timp foarte mult pentru jocuri şi poveşti. Asta ajută foarte mult. Cred că e nevoie neapărat şi de comunitate. De multe ori, multă lume, cred eu, greşeşte înscriind copilul la numeroase cursuri, iar lui nu-i mai rămâne timp de joacă sau de stat cu părinţii, sau cu alţi copii. Adesea, o oră de stat în parc poate fi mai eficientă din punct de vedere al educaţiei per ansamblu decât multe ore de cursuri standardizate. E nevoie de un anumit tip de libertate, ca copilul să aibă timp să se convingă singur de lucruri, să verifice, să încerce.

594-ernu2— Cam pe unde se află cultura în R. Moldova?

— Mie mi se pare că anumite lucruri s-au dezvoltat, iar altele au intrat într-un regres. De exemplu, sistemul educaţiei a intrat în regres. Chiar dacă există grupuri care au acces la o educaţie mai bună, la general, sistemul e în regres. Viaţa cultural-artistică e, de asemenea, în regres. Vorbesc nu de anumiţi scriitori, cântăreţi, ci de cultură per ansamblu, de sistem şi infrastructură. Apoi, cultura ţine foarte mult de dezvoltarea social-economică a ţării, şi totul este într-o profundă fărâmiţare. Eu aş numi chestia asta un soi de depresie socială. Or, când mergi în orăşelele mici, în afară de Chişinău, din cauza sărăciei, migraţiei, se simte o depresie profundă, oamenii nu se mai regăsesc, nu mai au plăcerea de a face anumite lucruri. E o revenire interesantă puţin studiată în zona economiei alternative şi în zona formulelor de relaţionare socială tradiţională. În rest, depresie socială.

— Aţi lansat un volum care se cheamă „Născut în URSS”. Vă e dor de URSS? Ce înseamnă URSS pentru dvs.?

— Există o nostalgie, dar nu una faţă de regim, ci o nostalgie a timpului, toţi suntem nostalgici după copilărie. Nostalgia e o patrie a timpului, nu una a geografiei, a istoriei. Evident, sunt nostalgic după anii copilăriei. Cine nu e? Că pur întâmplător anii copilăriei mele au fost în URSS e deja alt subiect. Evident, sunt profund legat de nişte amintiri de atunci: de gustul îngheţatei, de acea ciocolată, de acel „Buratino”, dar toate astea fac parte din memorie. Din când în când, vreau să mă întorc în ţara mea, ţara mea nu mai există şi e bine că nu mai există URSS-ul, dar ea există în memoria mea, unde pot s-o vizitez întotdeauna.

— Credeţi că această nostalgie a influenţat alegerea pe care au făcut-o oamenii la recentele alegeri prezidenţiale din R. Moldova?

— Cred că nu. Nu-mi aduc aminte ca Dodon să fi promis să refacă URSS-ul, cred că nimeni nu vrea, nici ruşii nu vor, acolo conduc nişte oligarhi interesaţi să deţină puterea, ca şi la noi. E vorba, mai degrabă, de disperarea oamenilor, de sărăcie, de dezamăgirea faţă de grupul care a reprezentat vectorul proeuropean. Evident, oamenii sunt disperaţi şi votează cum cred că e în interesul lor. Am fost prin sate şi am vorbit cu ei, cred că ar vota şi un extraterestru, dacă ar avea garanţii că ţara ar merge spre bine.

— Mulţi nu au mers deloc la vot. A devenit cinismul, în acest context, o formă acceptabilă de renunţare, de inacţiune?

— Din momentul în care votul meu nu mai schimbă nimic şi, orice aş alege, este acelaşi rezultat, nu mai văd rostul unui astfel de gest. Ştiu că schimb şapca pe pălărie o dată la patru ani şi rezultatele sunt aceleaşi, viaţa mea e tot mai rea, condiţiile de trai tot mai rele. Atunci, e dreptul meu să spun: „ Îmi cer scuze, nu văd de ce aş mai legitima o şapcă sau o pălărie”. E firesc ca oamenii să nu mai aibă încredere şi să nu mai meargă la vot.

— Aveţi în carte un capitol care se cheamă „Despre bătaie, dresaj şi ritual de împerechere”. Dresajul, în forme variate, funcţionează pentru o bună parte a societăţii. Ce fac cei care nu acceptă dresajul? Şi ce putem face pentru a-i dezvăţa pe ceilalţi de adaptarea la acest dresaj, dacă e nevoie să-i dezvăţăm, bineînţeles.

— Problema este că trebuie să înţelegem cum funcţionează aceste forme de dresaj, pentru că ele funcţionează din toate direcţiile pentru a ne formata, într-un fel. Eu dau deseori exemplul cu dresatul puricelui. Nu e greu să dresezi, mai greu e să prinzi puricele. Deci, iei puricele, pui un borcan peste el, şi el sare şi sare în decurs de un minut de mii şi mii de ori. Şi, sare haotic. După câteva zile, scoţi borcanul şi forma acestuia îi rămâne formatată în memorie puricelui, că s-a lovit de milioane de ori cu capul de borcan. El nu mai sare mai departe de limitele borcanului. Când scoţi borcanul real, rămâne borcanul imaginar în creier. Asta se cheamă dresaj. De fapt, e şi despre noi, despre cum sunt setate să funcţioneze anumite lucruri în mintea noastră, despre cum media se comportă uneori ca un astfel de borcan, până să descoperim că putem face paşi şi în alte direcţii.

— Spuneaţi într-un interviu că ceea ce nu spui contează foarte mult. Ce consecinţe au tăcerile?

— În cărţi contează, de multe ori, ceea ce nu spui. Începi să povesteşti ceva, lăsând să se înţeleagă, lăsând cititorul să caute soluţii şi răspunsuri, îl pui în situaţia de a gândi. De multe ori, e bine ca lucrurile să nu fie spuse până la capăt pentru a-l trezi, pentru a-l face pe cititor să devină parte activă.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

5 comentarii

  1. Lancea Lui Horia

    Dle.Vasile Ernu,Un bandit ca acesta nu poate fi fost bandit. El continuă să conducă ţărişoara aceasta cu aceleaşi metode banditeşti, cu care şi-a acumulat averea (parcă) pusă în serviciul societăţii. PARCĂ.

  2. Ianus

    Omul acesta cred ca a uitat un lucru ca baditismul adevarat a aparut l ainceputul anilor 2000 unde sef de stat era Lucinschi, iar oamenii acestuia au ocupat functii cheie in stat, Filat un KGB-ist al clanului find sef pe privatizari, Victor Topa la AerMoldova iar Viorel Topa era cel care dadea clanului bani pe cand era la banca de economii care mai apoi a si delapidat-o de peste 18% din actiuni,

  3. Grigore Petrov

    Bandiții adevărați acum sunt judecați pentru mahinațiile făcute cu băncile noastre și cu spălări de miliarde! Filat și Platon degrabă nu văd lumina zilei fără cătușe!

  4. Dinis

    In tara asta avem mai multi oligarhi care au ajuns asa multumita furturilor realizate din 90 pina in prezent. Unii ca Victor si Viorel Topa au fugit in Germania, altii ca Usatii au fugit in Rusia, insa sunt convins ca va veni ziua cind toti vor raspunde pentru faptele sale.

  5. ivan cel groaznic

    Metodele banditeshti sint preluate din fostul regim de care nu putem a ne lepada …

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *