Regimul de vize, între părinţi şi copii

235-fonariUn interviu cu Antoniţa Fonari, Secretar General al Consiliului ONG din R. Moldova

“Viza moldovenească are valabilitate de doar o lună, după care tatăl trebuie să îşi părăsească copiii pentru 4—5 săptămâni, aşteptând o altă viză de o lună. În acest răstimp eu alerg cu doi copii în braţe să adun şi să depun actele.”
Antoniţa este căsătorită cu un cetăţean român, iar cu doi ani în urmă, atunci când a dat naştere fiicei sale, a depus cerere să înfieze un bebeluş abandonat la maternitate. Acum în familia lor cresc doi fraţi aproape gemeni: Teia şi Mircea

— În ce stare e familia ta moldo-română după introducerea regimului de vize pentru România?

— Mai cedăm psihic şi fizic, dar din fericire ne cedează nervii pe rând, de aceea ne şi sprijinim pe rând. Noutatea cu vizele a lovit crunt în echilibrul familiei noastre. Soţul meu era în perioada examenelor de absolvire la Universitatea “Ion Creangă”, eu aveam planificate câteva deplasări de serviciu, de aceea aveam ambii un grafic foarte strict, spun asta în contextul copiilor noştri. Toate planurile au fost date peste cap într-o singură zi.

— Cum a fost relaţia cu Biroul de Migraţie şi Azil al MAI, de unde trebuia să obţineţi o invitaţie pentru viză, în aşa fel ca tatăl copiilor să poată sta lângă ei, în familie?

— La Biroul de Migraţie şi Azil, zile în şir telefoanele “nu erau în funcţiune”. Când, în sfârşit, mi s-a răspuns, am fost informată că pentru a depune cerere pentru invitaţie trebuie neapărat să merg la ei. Fericită că totuşi există o soluţie, am luat copiii în braţe şi am mers la instituţia respectivă. Am stat la o coadă interminabilă, unde ni se spunea cu nemulţumire că “facem gălăgie”, dar nimeni în această instituţie de stat nu şi-a pus întrebarea cum pot sta în acel vacarm doi copii care au mai puţin de 2 ani? Mi-e lehamite să-mi amintesc, vă spun doar că după aproape 3 ore de stat în rânduri, coborând şi urcând de la etajul 2 la 4 şi viceversa, am ajuns să mi se comunice la Biroul de Migraţie …site-ul de pe care să descarc formularul pentru invitaţie. Am plâns de umilinţă şi m-am întrebat dacă Voronin sau Ţurcan ne-au făcut cel mai mult rău cu vizele sau au contribuit şi alţi oameni plătiţi din banii noştri?

— Crezi că procedura de aplicare  era clară din perspective legale?

— Cred că şi cei de la Migraţie aveau păreri diferite despre cine şi în ce fel trebuie să primească aceste invitaţii pentru vize. Or, am vorbit chiar şi cu Directorul Biroului de Migraţie şi Azil, care zicea că persoanele care, ca şi soţul meu, au permis de şedere, nu ar trebui să fie afectate de regimul de vize. Tot el a zis că cei de la MAI nu vor să confirme acest fapt.

Între timp soţul meu, care plecase în România de Paşti, a făcut câteva încercări să se întoarcă în R. Moldova. A venit până la Sculeni, apoi, în altă zi, până la Giurgiuleşti, deşi avea permis de şedere şi dovadă că are la Chişinău examene de stat şi doi copii foarte mici, nu i s-a permis să intre în Moldova.  Soţul era foarte frustrat că nu poate să fie cu familia. Doar după ce a mai făcut două drumuri la Bucureşti şi au mai trecut câteva săptămâni, a obţinut viza şi a ajuns la Chişinău.

— Cât a costat pentru familia voastră acest regim de vize?

— Ne-a costat pe toţi zile din viaţă, dar mai ales pe copii. Între timp, cât soţul nu putea intra în Moldova, am umblat cu copiii la serviciu, dar este clar că nu poţi munci cu doi copii care abia au învăţat a merge şi a cere. S-a întâmplat că îi lăsam pe la cineva să doarmă, când nu reuşeam cu lucrul. Uneori trebuia să merg la Lipcani, adică să ies la 7 dimineaţa şi să mă întorc la 11 seara, atunci prietenii noştri stăteau în schimburi cu copiii. Ei au un regim alimentar special, eu şi soţul le cunoaştem particularităţile şi, împreună, avem grijă de toate detaliile. Atunci când îi lăsam cu prietenii, nu pot să zic că mâncau corect şi că aveau regimul lor obişnuit şi necesar. Într-o zi Teia şi-a pierdut cunoştinţa de oboseală. Am ajuns la Spitalul de Urgenţă. Nu am blestemat pe nimeni, ştiu că Dumnezeu va plăti suferinţa copiilor noştri, pentru că sunt şi copiii Lui.

Atunci când am primit prima invitaţie pentru o viză cu valabilitatea de o lună de la Biroul Migraţiune şi Azil, angajaţii de acolo mă priveau de parcă ne-au făcut o favoare că pot, în sfârşit, să îmi invit soţul la familie. Peste o lună, a trebuit din nou să depun actele, cerând iar ca soţul să poată fi invitat la propriii copii. Între timp, Nicolae a încercat să depună dosarul pentru un nou permis de şedere în R. Moldova, dar nu i-au fost primite actele. A fost nevoit iar să plece din Moldova. Când am mers eu deja la Migraţie, mi s-a spus că este urât din partea soţului meu că s-a revoltat, fiind nevoit să mai plece din ţară pentru o nouă odisee cu a doua viză. Nici nu s-a pus în discuţie posibilitatea eliberării unei vize pe 3 luni, de exemplu.

Evident că aceste vize sunt ilegale şi, pe parcursul primei luni de şedere cu viză în R. Moldova,  soţul meu a câştigat procesul împotriva Serviciului de Grăniceri. Totuşi, acest “câştig” doar adaugă cheltuielile de proces la paguba noastră, pentru că miile de lei pe care i-a cheltuit Nicolae pe drumuri şi prin vămi, cu  tur-retururi la Bucureşti, cu autocare şi taxiuri, cu telefoane, serviciile avocatului plus medicamentele copiilor şi cele 2 operaţii amânate ale mele, nu intră în calculul judecătorilor moldoveni.

— Cum vă descurcaţi acum, la câteva luni de la impunerea regimului de vize pentru cetăţenii români?

— Iniţial, când nu ştiam că vom deveni o familie despărţită de vize,  am luat cu soţul decizia că vom educa copiii acasă până la 3 ani, acordând fiecare dintre noi o parte din timp şi din serviciu, oferindu-le baza echilibrului psihologic şi intelectual, după care vom alege o grădiniţă. Pentru că a fost impus regimul de vize, a trebuit să revedem această decizie părintească. Tot timpul de care a dispus soţul meu în baza primei vize s-a epuizat stând cu copiii în rânduri interminabile la policlinică (aici am să omit atitudinea pe care am suportat-o pentru înscriere la eliberarea de caiete medicale), de asemenea pentru examene şi teză de licenţă, pentru procese judiciare şi, neapărat, pentru alergătură după tot felul de acte. Acum a fost nevoit să plece iarăşi. Eu încerc să fac faţă acestei situaţii. Pentru asta am anulat o instruire la Braşov şi sunt pe punctul de a anula o plecare la o conferinţă foarte importantă în Serbia. De această deplasare în Serbia depind activităţile şi finanţările în domeniul voluntariatului în R. Moldova pentru următorii doi ani.

Deunăzi, după ce am lăsat copiii cu nişte prietene, i-au scăpat din ochi o clipă şi au rămas singuri în casă cu uşa blocată. Până au venit cei de la deblocatul uşilor, Mircea răcnea de mi se întunecau minţile, iar Teia a perseverat la cărat scaune şi rotit încuietori până a deschis uşa. La cele 3 – 6 ore pe care le dorm zilnic, ascultându-i şi prin somn pe cei mici, că îl tot cheamă pe tata, mă întreb în ce moment o să iau câmpii. După toate acestea, am decis să dăm copiii la grădiniţă.

— Cum a fost să înfiezi un bebeluş, atunci când erai în aşteptarea unui copil de la un soţ dintr-un stat considerat ostil regimului de la Chişinău?

— Am decis împreună cu Nicolae, încă înainte de căsătorie, că fiecare sarcină trebuie să finalizeze cu o naştere, iar fiecare naştere să fie însoţită de o înfiere. După ce medicul a confirmat că sunt însărcinată, ne-au trebuit 5 minute să decidem că vom înfia un copil în R. Moldova. Evident că, dacă înfiam un bebeluş în România, ajutorul social ar fi fost net superior, dar considerăm că în România copiii abandonaţi au mai multe şanse la fericire.

Acum, recunosc că procedura de adopţie a fost similară cu cea a regimului de vize – mai rău decât o lege proastă poate fi doar interpretarea acesteia şi atitudinea oamenilor din cabinetele instituţiilor de stat. Ne-am asumat responsabilitatea să luăm acasă un prunc mai mic de şase luni, deci, conform legislaţiei, nu-l puteam adopta din start, familia lui trebuia să aibă şansa să revină la copil, dacă se răzgândea. La început am luat băieţelul sub tutelă. Pentru asta, am prezentat un dosar de 36 de documente, dintre care unele cu 5—6 ştampile. Ca să adunăm aceste ştampile, am alergat prin tot Chişinăul, şi în România a trebuit să mergem de vreo 2 ori. Peste câteva luni am depus documentele pentru adopţie. Recunosc că, în acest calvar, am întâlnit câteva persoane care merită toată aprecierea şi consideraţia.  E vorba de Svetlana Chifa, Tamara Popovici şi judecătorul Zubatâi, pentru că au tratat dosarul corect şi în interesul copilului.

— Cum a fost să înfiezi un copil din primele zile de viaţă, având propriul bebeluş la primele zile?

— Riscant, chiar dacă am încercat să ne pregătim foarte serios pentru aceasta. Deja de doi ani eram conştienţi că vom înfia un copil, era o decizie perfect asumată. Totuşi, am înţeles atunci că  în R. Moldova nu sunt profesionişti care să te susţină psihologic pentru a te pregăti să devii părinte adoptiv. Am tot încercat să vorbim cu psihologi, ONG-uri care au avut activităţi în domeniu. Până la urmă, am luat toate deciziile intuitiv, în baza unor discuţii cu părinţi adoptivi sau din cărţi şi de pe Internet. Ne-am rugat toată sarcina pentru copiii noştri, poate mai mult pentru cel care era în burtica altei mame – înţelegeam că urma să-l înfiem de la o mamă frământată, care nu şi-a dorit sau nu poate creşte un copil, şi ne temeam pentru dezvoltarea lui intrauterină.

Eu  am mers la serviciu până am intrat în travaliu şi am făcut şi o depresie postnatală, pentru că din calculele preliminare vedeam că a cumpăra scutece, lucruri şi haine pentru copii până fac doi ani înseamnă o sumă pentru un automobil de lux. Dar din momentul în care Direcţia Municipală pentru Drepturile Copiilor ne-a anunţat că a fost abandonat un băieţel şi că ar putea deveni fiul nostru, am făcut tot posibilul să îl avem pe Mircea lângă noi. Zi de zi am stors lăptic pentru el şi l-am pus la frigider în porţioare, ca să prindă gustul mamei cu prima ocazie.

— Cum au reacţionat apropiaţii şi cei din jur la acest gest curajos?

— În perioada ceea apropiaţii ori nu luau în serios ideea noastră cu adopţia, ori încercau să ne bage minţile în cap. De altfel, o făceau de multe ori nu chiar prin cele mai delicate argumente. Apoi mulţimea de medici la care am mers cu Teia ca să fim siguri că este perfect sănătoasă şi că o să avem forţe pentru încă un prunc tot obosit enorm. A mai existat o listă de medici vizitaţi, după ce Mircea a ajuns în familie şi eram teribil de îngrijoraţi că-şi mişca puţin picioarele şi respira cu zgomot, că se trezea nopţile şi veghea tăcut cu orele…

Şi cei care au fost pro, şi cei care au fost contra acestei adopţii ar fi stat pe gânduri dacă vedeau următorul tablou. Copiii mei sunt ambii născuţi în iunie şi, din primele luni, eu mergeam la serviciu. Teia se plimba cu tati până vroia sân, apoi soţul meu fugea la casa de copii să-l scoată la plimbare pe Mircea, iar eu şi Teia alergam cu acte de înfiere prin oraş. Când soţul meu trebuia să meargă în România, o lăsam pe Teia şi sticluţa cu lapte stors la prieteni şi mergeam să stau câte o oră cu Mircea.

Nu era voie să intrăm cu Teia la casa de copii, dar au avut ocazia să se vadă de două ori până Mircea a venit acasă şi am văzut că fetiţa noastră l-a aşteptat pe frăţiorul ei la fel de mult ca şi noi. Îmi doream enorm atunci să-i văd pe amândoi acasă. Le-am luat câte un pătuţ cu mult înainte să se nască şi visul meu de fericire era să-i legăn şi să-i alăptez împreună. Atunci când Mircea a acceptat în sfârşit să fie alăptat, plângeam în hohote, de fericire – că îl am la sânul meu, şi de durere – că mă strângea foarte tare. Şi  Mircea plângea, că nu-i curge laptele aşa de uşor ca din biberon.
Ştiu că peste câţiva ani urmele grele se vor şterge ca şi oboseala nopţilor în care le ieşeau pe rând dinţişorii şi vor rămâne doar amintirile extraordinare cu primele lor zâmbete, paşii lor legănaţi, cu primele cuvinte, pe care, de altfel, şi le-au adresat unul altuia. Dumnezeu ne-a oferit exact cât putem duce, nici mai mult …dar nici mai puţin.

— Ce ar putea fi îmbunătăţit în procesul naţional de adopţii?

— Ar fi foarte multe de schimbat. Din păcate, sistemul este depăşit, ineficient şi folosit foarte murdar în scopuri politice. La nivel oficial, se spune că sunt puţini copii care pot fi adoptaţi, de ce atunci gem internatele şi casele de copii? Cred că se lucrează foarte puţin pentru stabilirea statutului copiilor, adică dacă este abandonat definitiv sau cineva din familie îşi rezervă dreptul să revină, potenţial, la copil peste 10—15 ani.

Atunci când o mamă spune în maternitate că vrea să-şi abandoneze copilul, asistenţa socială trebuie să preia cazul, iar un psiholog trebuie să asiste femeia. Angajaţii instituţiilor trebuie să le ofere cât mai multe informaţii şi asistenţă psihologică, atât. La noi însă, ceea ce i se spune unei mame aflată în dificultate sunt expresii de genul  “Numai cucul îşi lasă puiu”. Fiind presată psihologic şi de angajaţii spitalului, o mamă, care poate nu are unde se duce cu copilul în primele zile, va alege să spună că pleacă pe un timp şi apoi va reveni după prunc. Iar copilul va aştepta ani în şir, pentru că, dacă mama se teme de gura-lumii, nu-şi poate asigura propria existenţă, mai are câţiva copii şi trăieşte în sărăcie şi violenţă sau are parte de un alt scenariu trist, ea nu poate lua copilul chiar dacă îşi doreşte acest lucru.

Şi această lege cu consimţământul rudelor de până la gradul IV, ca copilul să poată merge în sistemul de adopţii, mi se pare o mare aberaţie – cum îl convingi pe vărul lui Gheorghe, de exemplu, să-ţi semneze un document că nu pretinde să crească copilul, dacă însuşi Gheorghe nu recunoaşte că el este tatăl acestui copil, sau mama nu poate să confirme cine este tatăl copilului?

— Dar este vorba, totuşi, de o nouă lege pentru adopţii?

— Dacă pot să iert autorităţile de la Chişinău pentru suferinţa familiei mele după 7 aprilie, atunci nu pot să le iert pentru noua lege cu privire la adopţii. Tactica comunistă de a mima grija faţă de copii, creând probleme şi mai mari, distrugând vieţi, este o tactică monstruoasă. A fost distrusă şansa copiilor de a fi înfiaţi în afara ţării, acum peste hotare pot fi înfiaţi doar copii care sunt complet bolnavi, care, efectiv, nu se pot îngriji şi nu au capacitatea de discernământ, câte persoane vor înfia copii într-o astfel de stare? Dacă autorităţilor le pasă de copiii care merg în adopţie internaţională, de ce nu au folosit niciodată banii pe care părinţii adoptivi din afara ţării îi transferă anual Ministerului Protecţiei Sociale pentru vizitele asistenţilor sociali moldoveni în familiile adoptive, doar sunt bani destinaţi transportului internaţional, cazării, diurnei? Unde şi cum sunt folosite acum aceste zeci de mii de dolari? Atunci când am trecut prin procedura tutelei şi adopţiei, o persoană cu funcţie de răspundere ne-a învinuit că suntem atât de îndârjiţi să ne luăm băieţelul acasă pentru că vrem să “mergem în România, ca să facem transfer de organe de la băieţel la fetiţa pe care am născut-o, apoi să-l ducem înapoi la casa de copii”.

Au trecut doi ani, copiii sunt ambii sănătoşi, iar angajaţii instituţiei respective, chiar dacă erau obligaţi să ne viziteze pentru a monitoriza cum îngrijim copilul adoptat, nu ne-au călcat pragul niciodată.

Trebuie neapărat să fie create servicii de asistenţă psihologică pentru persoanele care vor să adopte sau să ia sub tutelă copii, dar şi să se monitorizeze situaţia familiei şi a copilului în faza post-adopţie. Atunci când naştem un copil, de multe ori se naşte şi intuiţia de a-l îngriji; când înfiem un copil, este ca în căsătorie, trebuie să învăţăm să păstrăm iubirea, să răbdăm, să apreciem, să oferim fără rezultate prestabilite.

— Cât de liberi vă simţiţi în realizarea proiectelor “Tineri şi Liberi”?

— “Tineri şi Liberi” s-a născut odată cu ultima guvernare comunistă din ţară. În debutul mandatului său preşedintele Voronin a chemat cele mai active ONG-uri la el şi a propus să facem un fel de parteneriat social. Deja la acea întâlnire a trântit câteva fraze de genul “şliţul primarului”. Reprezentam Consiliul Naţional al Tineretului din Moldova atunci. Nu puteam suporta populismul, am avut un dialog foarte aprins cu Preşedintele şi i-am zis ce gândesc. Totuşi, nu poţi să nu cooperezi cu organele de stat tocmai 8 ani, iar ele rămân controlate de comunişti.

— Ai lucrat în diferite proiecte cu politicienii şi vedetele din R. Moldova. Cum sunt VIP-urile de la noi?

— De obicei, au fost proiecte cu sensul de “idee gândită, răs-discutată, pusă la punct”, şi nu cu sensul de “bani pe care îi primeşti să implementezi o idee”. Pentru că avem puţini bani pentru activităţi, am învăţat să oferim imagine persoanelor publice şi subiecte de presă ziariştilor. În final obţinem multe cu cheltuieli minime: formăm atitudini sociale, punem pe agenda publică probleme care ard azi.

Ruperea de realitate va fi o problemă pentru VIP-uri în ziua în care vor da raport în faţa Domnului, până atunci aceasta este o problemă pentru cei care votează un politician doar pentru că-i stilat şi arată şic. După mine, e ruşine să porţi haine exagerat de scumpe într-o ţară cu copii şi bătrâni subalimentaţi, iar dacă eşti politician – acest fapt este o crimă.

— Ce perspective vezi pentru R.Moldova de după 29 iulie?

— Sfârşitul războiului între partide, moartea comunismului, tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru starea în care au ajuns cetăţenii acestei ţări. Până la 5 aprilie 2009 mi se părea că este vorba doar de un simplu partid, de o opţiune politică şi atât. Acum nimic nu mă mai poate convinge că comuniştii reprezintă altceva decât o maşină de vot, de minciună şi dezbinare socială, cu SIS şi poliţie plătite din banii celor pe care, în ultimă instanţă, îi terorizează şi îi torturează.

R. Moldova este patria mea, nu am acceptat cetăţenia română mergând pe principiul că între doi părinţi aleg să fiu doar cu părintele mai necăjit şi mai sărac. Prietenii mă tot întreabă de ce nu plec cu familia la Bacău, de unde este soţul meu. Pentru că după 29 iulie ţara asta are mare nevoie de copiii săi şi de profesionişti, inclusiv în societatea civilă organizată.

Un interviu de Alina Radu

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

7 comentarii

  1. Cotic

    Articolul e bun. Totusi, doresc sa traiesc intro tara independenta de sora mai mare sau patria mama.

  2. Panait

    Nimeni cere ca Republica Moldova sa nu fie o tara independenta. Totul ce se cere este ca cetatenii acestei tari sa li se respecte drepturile, ca in orice tara civilizata, si aici este problema fundamentala. Asta pentru ca in prezent, conducerea (expirata) a Republicii Moldova nu concepe sa respecte drepturile omului: dreptul de libera exprimare, dreptul de adunare, dreptul de a face demonstratie, dreptul de a afisa sau a scanda un mesaj politic fara sa fi cutitat, batut sau omorat, dreptul de a numii limba care o vorbesti dupa cum alegi tu, dreptul de a declara ce esti de o etnie sau de alta. Nu se respecta aceste drepturi, iar cei care insista sa-si exercite aceste drepturi, sunt hartuiti, batuti si chiar omorati de cei care lucreaza in aparatura de stat, aservita regimului criminal inca la putere. Iar ata este o stare de ilegalitate, neacceptabila, o stare de haos si de dezintegrare a statului ca atare. Este un fel de paradox aici – deoarece comunistii, prin influenta lor malefica asupra organele statului si asupra societatii ca atare, sunt cei care atenteaza la statalitatea Republicii Moldova, la relatiile de buna vecinatate cu Romania, si ca atare cu Europa.

  3. Maresalul Antonescu

    Radu Gyr Voi n-ati fost cu noi în celule

    Voi n-ati fost cu noi în celule
    să stiti ce e viata de bezne,
    sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
    voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
    strivit de catuse la glezne.

    Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
    strapunsi de cutitul tradarii.
    Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
    voi n-ai dus povara durerilor sfinte
    spre slava si binele tarii.

    In cantec cu noi laolalta
    trecand printre umbre peretii,
    voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
    cum dorul irumpe, cum inima salta
    gonind dupa harpele vietii.

    Ce-i munca de brate plapande,
    ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
    cum scartie osul când frigul patrunde,
    ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
    să spuneti aproapelui vostru.

    Voi nu stiti în crunta-nchisoare
    cum minte speranta si visul,
    când usile grele se-nchid în zavoare,
    si-n teama de groaznica lui inclestare
    pe sine se vinde invinsul.

    Ati stat la ospete-ncarcate
    gonind dupa fast si orgoliu,
    nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
    nici candel-aprinsa si nici libertate,
    doar ghimpii imensului doliu.

    Asa sunteti toti cei ce credeti
    ca pumnul e singura faima.
    Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
    când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
    gustam din osanda si spaima.

    Când portile sparge-se-or toate
    si mortii vor prinde să urle,
    când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
    voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
    căci n-ati fost cu noi în celule.

  4. Liuda

    Am citit articolul cu cel mai mare interes! Acum am un respect si mai mare pentru Antonita! Pentru tot curajul pe care il are si rabdarea si perseverenta si pentru exemplul pe care il ofera!!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *