„În politică poţi să minţi, în cazul literaturii nu poţi minţi pe nimeni – falsul se vede de la o poştă”

Interviu cu Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier

— Dle Erizanu, ce înseamnă Zilele Literaturii Române (ZLR), care au loc la Chişinău, pentru zona noastră şi câte pregătiri stau în spatele acestor evenimente?

— De pregătiri nu vreau să vorbesc, fiindcă, de obicei, mă înţeleg cu anumiţi scriitori, după aia unii decad, alţii iau premii mai importante în Spania şi nu mai vin la Chişinău, se duc în Spania. Vorbesc de Mircea Cărtărescu. Mai e şi luna festivalurilor, cam peste tot. Se întâmplă că Chişinăul nu prea are evenimente, şi după aia, are o serie de evenimente, cam în aceeaşi perioadă. Istoria ZLR, care a ajuns acum la a patra ediţie, a început prin 2010-2011, când împreună cu Institutul Cultural Român, unde încă era Horia-Roman Patapievici, am organizat primele două ediţii ale ZLR la Chişinău. Ideea era următoarea – să aducem scriitorii care au scos în ultimii doi ani cărţi valoroase. De altfel, problema cărţilor valoroase este una foarte subiectivă. Noi ne-am orientat în majoritatea cazurilor la premii credibile. Cu părere de rău, în spaţiul cultural românesc au rămas deocamdată credibile doar premiile Observatorului Cultural. Încercăm să mergem pe diverse domenii. Dacă vă uitaţi peste program, avem seară de proză, seară de eseu, seară de poezie. Tradiţional, cei care vin sunt scriitori care încă n-au debutat, sau urmează să debuteze, sau au debutat foarte recent şi încă nu sunt prea cunoscuţi. La primele ediţii am avut şi discuţii despre teatru, adică vedem care sunt tendinţele. În fond, ăsta este scheletul cel mare. În afară de asta, încercăm să ieşim din spaţiul închis al anumitor cercuri scriitoriceşti, deoarece avem scriitori de generaţii diferite, cu număr de cărţi diferit. Noi încercăm să luăm scriitori cât mai cunoscuţi, cât mai diverşi, ca să arătăm că piaţa culturală românească şi piaţa de carte românească sunt vii, cărţile pot fi citite şi e o replică, nu în mod voit, faţă de cei care spun: cartea nu se vinde. Ca să vinzi o carte, trebuie să ai ofertă. Ca să ai ofertă, trebuie să creezi condiţii ca oamenii să scrie, trebuie ca aceste cărţi să apară în condiţii bune şi cititorul să poată alege ce să lectureze, fiindcă în politică poţi să minţi, în cazul literaturii nu poţi minţi pe nimeni – falsul se vede de la o poştă.

— Cât de receptivi la aceste evenimente sunt oamenii din Chişinău şi, în genere, cei din R. Moldova?

— Anul trecut, am fost plăcut surprins de un domn, trecut bine de 60, dacă nu de 70 de ani, care a venit dintr-un sat. Întâmplător a aflat la radio că au loc ZLR, a aflat nişte nume, cu toate că sunt nişte nume foarte noi – şi eu am rămas uimit că el ştia de Dan Coman şi de Radu Vancu, că a venit special să-i vadă. Sper, şi în acest an, să vină oameni şi din alte părţi. Noi, în 2017, am făcut evenimentul la Bălţi, Cahul şi Chişinău. În acest an, îl facem doar la Chişinău şi Bălţi, dar am extins numărul liceelor. Avem pe listă nu doar „Spiru Haret”, care e foarte activ, dar şi Liceul „Mihai Eminescu”. Noi nu încercăm să impunem nimănui festivalul sau prezenţa. La evenimentele pe care le organizăm vin doar cei care vor să asculte sau îi interesează literatura. Nu aducem, în mod categoric, obligat şi forţat de profesori absolut pe nimeni. Atunci când îi forţezi pe oameni, de fapt, îi detaşezi de literatură. Ideea este ca lumea să se simtă confortabil şi să le placă ceea ce oferim noi.

— Cât de important este să se întâmple acest gen de evenimente şi în zone de la noi unde există, poate, mai puţin acces la carte, la librării sau la biblioteci?

— Bun, totuşi accesul la carte este imens în ziua de azi. Nu-i cred pe cei care spun că nu este acces la carte. În R. Moldova, sunt librării online, respectiv oricine îşi poate cumpăra o carte, indiferent dacă se află în Jora de Sus, Pererâta sau Giurgiuleşti. Cartea poate fi comandată de oriunde. Bineînţeles, ideal ar fi să ajungem în mai multe localităţi din R. Moldova. Asta înseamnă, însă, costuri şi logistică suplimentară, şi nu este vorba de un festival care să aibă un buget foarte mare. E un festival foarte mic. Adică, dacă le spun colegilor care organizează Festivalul FILIT (Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere, Iaşi, n.r.) cu ce buget ne-am organizat noi anul trecut… Cred că, la FILIT, cafeaua a costat mai mult decât bugetul pe care l-am avut noi la Chişinău. Sau, dacă vorbim despre Festivalul de Literatură de la Timişoara sau despre Festivalul de Poezie de la Bistriţa, costurile sunt complet diferite. Sunt mulţumit că noi încercăm să-l realizăm şi îl realizăm. O parte din bugetul festivalului vine din partea Ministerului Culturii, pentru proiecte culturale, cu negocieri pentru cei implicaţi şi care sunt pe afişul festivalului. De altfel, preţurile sunt negociate la sânge.

— Credeţi că statul se implică suficient în promovarea literaturii, a cititului?

— Atunci când am început ZLR, statul nu se implica deloc, dacă e să vorbim de R. Moldova. Ultimele două ediţii şi faptul că noi am revenit la ZLR se datorează proiectelor culturale care sunt anunţate şi la care noi participăm prin intermediul Uniunii Editorilor din R. Moldova. Cu mare drag particip la orice concurs organizat transparent şi clar, cu condiţii de participare clare. Statul trebuie să se implice în promovarea culturii şi a politicilor culturale, sau a lecturii. Eu nu sunt adeptul ideii că statul trebuie să dea bani pentru editarea unor cărţi. Statul trebuie să creeze politici culturale, ca să stimuleze cititorul din R. Moldova. Poate să facă campanii de promovare a lecturii. Contează foarte mult cum sunt organizate ele şi dacă sunt organizate. Statul trebuie să aibă grijă de biblioteci, care sunt un bun public, să aibă finanţe suficiente. Dar, finanţele sunt o chestie locală. Primarii trebuie să aibă grijă ca bibliotecile din satul lor să aibă bani pentru procurarea de carte. Bibliotecarii trebuie să aibă grijă ca selecţia cărţilor să fie făcută bine şi să achiziţioneze cărţi care într-adevăr merită să fie citite. Iar ca bibliotecarii să-şi dea seama ce înseamnă o carte bună, asta înseamnă că presa trebuie să lucreze şi să scrie despre cărţi, trebuie să fie corectă şi onestă în faţa cărţilor, să laude şi să critice cărţile care merită. În momentul în care noi am lăsat de izbelişte viaţa editorială din R. Moldova, oricine crede că este un mare scriitor. De obicei, scriitorii cu bun-simţ se dau într-o parte şi ies alţii în prim-plan, dar mai e nevoie de un spirit critic ca, pur şi simplu, să funcţioneze sistemul de valori. Adică, piaţa de carte este foarte complexă, sunt implicaţi foarte mulţi – eu n-am vorbit de profesori, de educatori, de universităţi, de Facultatea de Jurnalism a USM, care nu are literatura română şi literatura universală în programa de studii. E vorba de foarte multe alte probleme.

— Credeţi că şi cultura poate vinde în R. Moldova?

— Eu sunt sigur că cultura vinde şi cultura aduce plus-valoare. Tot dau exemplul ăsta – un euro investit în Festivalul de la Avignon, Franţa, aduce un beneficiu de 7 euro. Cultura este profitabilă, pur şi simplu, trebuie să ştii cum să o administrezi. Eu nu ştiu dacă vreo uzină din R. Moldova, dacă mai funcţionează ceva acum, a adus atâta profit cât publicarea lui Eminescu. Cultura nu trebuie să fie o cerşetoare. Depinde cum privim lucrurile, totuşi. Depinde de atitudinea noastră faţă de cultură.

— Aţi vorbit mai devreme de politică. Ştiu că, de exemplu, Radu Vancu, de care aţi vorbit mai sus, participă deseori la protestele de la Braşov. Cât de mult sau cât de necesar este ca oamenii de cultură să se implice în aspecte politice, să ia atitudine? Există o limită?

— Depinde de caracter. Sunt oameni, sunt scriitori care, embrionar, sunt făcuţi pentru politic şi sunt autori care, în mod categoric, nu vor să se implice. Nu putem să-i îmbrăcăm pe toţi într-o uniformă şi să le spunem că trebuie sau nu să fie implicaţi în politică. Depinde de fiecare om şi, de fapt, scriitorii trebuie să fie liberi în ceea ce spun şi în ceea ce exprimă. Asta este esenţial. Dacă lui nu-i place politicul, înseamnă că el nu se implică în politic şi nu poate fi forţat de către nimeni să se implice în politic. Dacă el este social, animal social, atunci trebuie să se implice în politic, pentru că asta e natura lui. Dar, pe toţi să-i punem într-un rând, nu putem. Radu Vancu este implicat – oricât de paradoxal ar fi, că e un poet sensibil – foarte tare sub aspect politic. Claudiu Komartin, care tot vine la ZLR, este implicat în politic mai degrabă prin scrierile decât prin manifestările sale. Fiecare e diferit. Chirculescu e medic, el salvează vieţi. Nu ştiu dacă are timp şi de politic. Pe de altă parte, este unul din liderii sindicatelor din sănătate în România.

— Dar ce părere aveţi despre scriitorii de la noi care le cântă în strună politicienilor?

— Scriitorii noştri încă n-au ieşit din hainele scriitorului sovietic. Puterea sovietică plătea scriitorii în mod ideologic, nu datorită valorii lor. Această perioadă sovietică s-a încheiat, dar scriitorii noştri au rămas încă în acea perioadă şi aşteaptă ca statul să aibă grijă de ei. Or, situaţia s-a schimbat radical. Astăzi nu mai putem vorbi de scriitori care pot trăi – vorbesc de cei din R. Moldova – din scris. Nici în Franţa nu există asemenea scriitori, poate cu excepţia a zece, sau douăzeci de scriitori – cei care au tiraje foarte mari şi cei care s-au căsătorit cu văduve bogate. Altfel, fiecare trebuie să lucreze şi scrisul să fie ca o vocaţie, sau o satisfacere a orgoliului, sau ca o terapie. Dar scrisul nu asigură existenţa, mai ales în R. Moldova. În România, cred că nici Mircea Cărtărescu, care are premii şi tiraje importante, nu trăieşte din scris. Nimeni nu trăieşte doar din scris.

— Fiindcă spuneaţi mai sus că literatura, arta, cultura nu ar trebui să ne fie impuse, ce credeţi că îi lipseşte sistemului de educaţie pentru a-i face pe tineri să se intereseze mai mult de literatură?

— Ceea ce am vorbit la început – statul trebuie să se implice în promovare. Dar, în afară de stat, e vorba şi de părinţi, şi de educatori, şi de profesori universitari, fiindcă noi, de exemplu, azi nu putem vorbi de lectură în cazul celor care termină Politehnica. Inginerul de astăzi nu ştiu dacă citeşte beletristică. El consideră că beletristica nu merită să fie citită. Însă orice intelectual trebuie să aibă cunoştinţe cel puţin generale, dacă nu vorbim de cunoştinţe profunde, să ştie ce înseamnă literatura. Cărţile bune trebuie să le aibă şi un medic, şi un inginer. De asemenea, este foarte important, cu ce carte începe copilul să citească. Poate fi vorba de un scriitor foarte bun şi o carte foarte bună, care însă la acel moment şi pentru acea vârstă, în loc să-i deschidă perspectiva lecturii, poate, dimpotrivă – să-l închidă. După asta, nu se ştie dacă noi îl vom mai deschide vreodată spre lectură. Sunt câteva perioade foarte interesante în cazul copiilor. Îi poţi deschide pentru lectură în clasa a treia, cred că, plus-minus. După, ar putea fi vârsta de 14 ani şi 17 ani. Dacă i-am pierdut, deja nu mai avem cititori. Şi e foarte important cu ce cărţi venim şi ce cărţi le dăm. Aud voci ale scriitorilor noştri care încep să spună că foarte mulţi autori din R. Moldova nu sunt în manualele şcolare. Problema este următoarea – nu-i poţi obliga pe cei care fac manuale, în momentul în care noi vorbim de literatura română, să se refere doar la specificul naţional. Scriitorii noştri au intrat într-o competiţie într-un spaţiu mult mai mare decât cel care-l oferea RSSM. Noi trăim în spaţiul literaturii române, care nu are 2 milioane de cititori, ci 20 de milioane.

— Dvs. cu ce cărţi aţi început?

— Nu ţin minte cu ce am fost deschis. Dar, până la şcoală, în memoria mea sunt „Poezii de seama voastră”, de Grigore Vieru. Avea desene foarte frumoase – din păcate, îmi scapă numele graficianului, cu hârtie foarte bună, e o chestie palpabilă – o văd şi acum. După aia, cred că au fost cărţile „Acul şi Barosul”, a lui Creangă, cu ilustraţii de Igor Vieru, un Dicţionar foarte mic rus-francez, de buzunar, pe care eu l-am scris tot, şi Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, a lui Macrea, din anii ’50, pe care eu, de asemenea, mi-am lăsat autograful. Dicţionarul e la mine acum, iar autografele copilului de 5 ani, care nu ştia a scrie, au rămas în el. După aceea, lucrurile au intrat în firesc. Am citit cam toată literatura sovietică moldovenească, cea din RSSM, ca la anul întâi de facultate să mă întâlnesc cu Andrei Ţurcanu şi să-mi fac o listă a lecturilor obligatorii din literatura universală şi română. În afară de operele lui Lenin, mi-am urmat lecturile obligatorii recomandate de Andrei Ţurcanu.

— Acum ce se citeşte la dvs. acasă?

— E diferit. Acum, sunt atent la noutăţi. Citesc foarte multe manuscrise, pe care cititorul nu le vede şi este foarte important să le citeşti, pentru că, de exemplu, atunci când vine un manuscris bun, şi nu-l accepţi, îţi pare rău, că poţi să ucizi un scriitor. Din cauza asta, tot cauţi, cauţi să găseşti ceva bun. Foarte multe manuscrise care nu au apărut la noi, au apărut ulterior la alte edituri. Dar, nu-mi pare rău că le-am respins. Practic, lecturile de plăcere sunt cele de weekend.

Gheorghe Erizanu este scriitor și director al Editurii Cartier. De la fondare, editura a publicat peste 1000 de titluri. În 2008, Gh. Erizanu deschide la Chișinău Librăria din Centru, unde adesea au loc evenimente culturale, inclusiv ZLR

— Ce au însemnat cărţile în relaţia cu fiica dvs., Paula Erizanu, care de asemenea este scriitoare?

— Noi n-am vrut ca ea să fie scriitoare, dar…

— De ce?

— Scriitorii nu sunt oameni fericiţi. Dar asta e. Ea a avut lecturile ei, noi am privit-o tot timpul ca pe un adult. I-am oferit lecturi chiar precoce pentru vârsta ei, dar le-a depăşit. Noi am avut discuţii cu nevastă-mea pe seama asta – merită să-i dai „Colecţionarul” lui Fowles unui copil de clasa a şaptea sau nu merită. A citit ceea ce-i place. Ne întreba despre ce ar putea citi. În momentul în care a intrat în lectură, alegerile erau ale ei. Nu a mers după schema mea, în care, foarte rigid, am luat după Epopeea lui Ghilgameş şi am ajuns la sfârşitul secolului XX.

— În opinia dvs., cât de mult contează existenţa unei biblioteci în casă?

— Este esenţial, pentru că un copil care trăieşte într-o casă fără bibliotecă nu va citi. Adică, nici nu-mi pun întrebarea asta. Mai este cealaltă variantă, cu biblioteca publică. Eu şi acum merg la Biblioteca Naţională. Sunt anumite ediţii de cărţi de care am nevoie. Uimirea bibliotecarilor apare atunci când ei îmi aduc o altă ediţie decât cea pe care am cerut-o eu şi concretizez că am vrut anume acea ediţie. Or, pe mine mă interesează o anumită ediţie şi am motivele mele să o cer anume pe aceea.

— Cum aţi reuşiţi să ţineţi Editura Cartier atâţia ani pe piaţă, să organizaţi evenimente, să promovaţi scriitori români de aici şi nu numai?

— Prin foarte multă muncă. Plus, am încetat să facem compromisuri. Iar ca să încetăm să facem asta, am început să semnăm numele tuturor celor care lucrează la o carte, inclusiv al meu. Am încercat să fim corecţi cu noi, ca să nu ne fie ruşine de cărţile pe care le scoatem şi încercăm să vindem carte. Asta e.

— Noi avem foarte multă carte în limba rusă, care e mai ieftină…

— Explic. Da, este carte rusă. Da, e mai ieftină, din cauză că piaţa de carte rusă are 180 de milioane. Piaţa de carte românească are 20 de milioane, respectiv şi tirajul e diferit. Pe de altă parte, noi nu putem vorbi de carte rusă bună. Ceea ce ajunge în R. Moldova e mai degrabă aproape de cartea pop, sau cartea de gară. Aşa că nu ştiu cât de bine aprovizionată e literatura rusă la Chişinău. Situaţia nu e atât de roz nici de cealaltă parte.

— ZLR culminează cu lansarea noului roman al Tatianei Ţâbuleac, de curând dublu premiată de Observator Cultural. Ce impresie v-a lăsat această carte?

— Manuscrisul a fost prezentat în decembrie sau ianuarie. S-a returnat, Tatiana a tot lucrat la el. Abia acum două săptămâni, am primit ultima variantă. E complet diferită de ceea ce a scris în „Vara…”. Criticii literari vor vorbi de mai multe linii – relaţia mamă-fiică, relaţia mamă vorbitoare de rusă – fiică vorbitoare de română, anii ’90, în care se destrăma un imperiu şi apărea un teritoriu care se voia ţară. Sunt o sumedenie de puncte de care vor vorbi criticii. Vom vedea, fiindcă ei pot găsi mult mai multe subiecte decât a vrut să vorbească scriitorul. Asta e menirea lor.

— Ce credeţi că ar trebui să se întâmple în domeniul cultural din R. Moldova ca lucrurile să ia o întorsătură mai bună, mai pozitivă?

— Ar fi multe lucruri, dar chiar nu m-am gândit la asta. Eu încerc să-mi fac munca, să mă plâng mai puţin şi să muncesc mai mult.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. ivancelgroaznic

    Poti sa dai peste cap, ca nu o sa devi mancurt daca ai aplecatie catre literatura. Asta inseamna sa ai simt, bunsimt si suflet nobil, ce nu este la nici un politik de la Moldova. In Romania mai ezista oameni de bine si de bunsimts, kiar si in parlament.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *