Principală  —  IMPORTANTE   —   Interviu: „E dificil să anunţi…

Interviu: „E dificil să anunţi cazurile de deces care, de altfel, sunt destul de frecvente în terapia intensivă”

Interviu cu Sergiu Şandru, preşedintele Societăţii de Anesteziologie şi Reanimatologie, şef de catedră, conferenţiar universitar

— Dle Şandru, de ce e important acest Congres Internaţional al Societăţii de Anesteziologie şi Reanimatologie, care a avut loc recent la Chişinău?

— Practic, e prima dată când la Chişinău are loc un asemenea eveniment. Ei bine, Congresul de Anestezie din R. Moldova e la ediţia a cincea – îl facem o dată la trei ani. Ediţia curentă e organizată în comun cu Societatea Română, cu care suntem înrudiţi, inclusiv profesional. Beneficiem de faptul că vorbim aceeaşi limbă, sunt înţeleşi toţi profesorii din România şi viceversa. Fiecare profesor se dedică în special unei singure teme şi fiecare clinică are nivelul său în acest domeniu. Profesorii de la Timişoara, de exemplu, se axează pe monitorizarea sistemului respirator, abordarea problemelor şi tratamentul acestuia, cei de la Târgu-Mureş sunt axaţi pe transplantul de cord. Noi, în R. Moldova, încă nu am avut un asemenea transplant. Mai e şi experienţa adusă de la Bucureşti de doctor Dana Tomescu, axată pe anestezia terapiei intensive în transplantul de ficat. De altfel, şi la noi se fac deja astfel de intervenţii. Aceste experienţe se discută la forumuri. Ne întâlnim ori de câte ori avem ocazia acolo unde putem să discutăm subiecte de specialitate.

— Cât de bine e dotată R. Moldova la capitolul echipamente medicale? Ce ne lipseşte cel mai mult?

— Lipsuri există oriunde în lume. Fiecare stat se străduie să avanseze privind înzestrarea cu echipamente moderne, or, tehnologiile noi ne oferă alte posibilităţi. Specialitatea noastră e una destul de „tânăr” dotată din punct de vedere tehnologic, de atâta şi se organizează la Chişinău Congresul Internaţional de Tehnologii în Anestezie, fiindcă sunt foarte multe probleme în abordarea şi monitorizarea pacienţilor, care sunt unii destul de sofisticaţi. Dacă aţi văzut imagini video din sălile de operaţie, acolo sunt 2-3 monitoare, e maşina de anestezie, care trebuie să fie direcţionată şi alt aparataj, care trebuie dirijat, iar orice greşeală poate duce la probleme extrem de serioase. Sunt tehnologii de care avem mare nevoie în R. Moldova. Lipsa de utilaje performante în sistemul medical înseamnă mai multe riscuri, mai multe probleme, mai multă neîncredere din partea cetăţenilor. Din aceste motive, ne străduim să implementăm şi să aducem tot ce este nou din ţările cu sisteme medicale mai avansate. Acum, la Chişinău, avem centre bine înzestrate cu tehnologii noi, moderne. Sunt şi spitale publice care dispun de tehnologii avansate. Sperăm ca acestea să ajungă cât de curând şi în spitalele zonale. Sigur, va fi greu să dotăm toate spitalele, dar, la nivel regional, eu cred că e posibil de făcut câte ceva. În primul rând – de adus tomografia, rezonanţa magnetică, fiindcă o diagnoză bună înseamnă şi un tratament corect al pacientului. În paralel, sperăm că şi drumurile, care acum se repară, ne vor oferi posibilitatea de a transporta pacientul cât mai rapid. Cunoaştem că un pacient cu infarct miocardic trebuie să fie transportat până la aşa-numita oră de aur, pentru a fi investigat în staţionar şi pentru a începe tratamentul în timp util.

— Aţi spus acum despre infarct şi despre cât de important e ca ambulanţa să ajungă la timp la pacient. Recent, s-a mai produs un caz de infarct, pe str. Lech Kackzinsky din Chişinău, unde un pacient a decedat, după ce ambulanţa a ajuns peste 40 de minute de la solicitarea făcută de trecători. De ce credeţi că se întâmplă încă astfel de cazuri?

— Ambulanţa trebuie, în primul rând, să aibă personal adecvat ca număr şi automobile dotate corespunzător. De asemenea, în trafic, lumea trebuie să conştientizeze că ambulanţa nu se grăbeşte să rezolve chestii personale, ci să salveze vieţi. Această conştientizare, dotarea cu maşini într-un număr satisfăcător, ar putea îmbunătăţi asistenţa acordată pacienţilor în urgenţă. Eu cred că aceste neajunsuri au făcut ca ambulanţa să întârzie. Cunoaştem că, la noi, traficul e cel care este. Mai ştim că, uneori, ambulanţa e chemată la cazuri simple, când o persoană s-ar fi putut adresa la medic ambulatoriu. Să nu uităm că, în prezent, tot mai puţine echipe sunt completate şi cu medici. Cu regret, avem puţini medici pe ambulanţe şi sigur că se reduce şi calitatea serviciilor pe care aceştia le prestează. Cunoaştem că Salvarea are foarte multe solicitări pe parcursul a 24 de ore. Uneori, ei nici nu au timp pentru o mică pauză. Cred că acest caz, care s-a întâmplat pe str. Lech Kackzinsky, trebuie mai întâi cercetat şi, dacă se identifică încălcări grave, bineînţeles că nu pot fi acceptate.

— Dar de ce sunt tot mai puţini medici care acceptă să lucreze pe ambulanţe? De ce migrează medicii din R. Moldova?

— Sunt mai multe probleme care îi determină pe medici să migreze. În primul rând, nivelul de viaţă din Moldova… Pe de altă parte – condiţiile de muncă pentru medici. Nu întotdeauna medicul stă şi aşteaptă să fie salarizat mai bine. Condiţiile de muncă au o importanţă foarte mare, or, dacă doctorul, venind la serviciu, are tot ce-i trebuie pentru a-şi face meseria, atunci se axează pe pacient, pe problemă. Însă, atunci când medicul e concentrat pe cum să se organizeze totul şi ce diagnostic să pună, dacă lucrează sau nu aparatajul sau altceva, sigur că el se detaşează de la sarcina sa principală.

— În opinia dvs., R. Moldova dispune de suficiente ambulanţe raportat la numărul populaţiei care are nevoie de asistenţă?

— Numărul de ambulanţe – cu dotarea care se face în acest an, ar putea fi suficient. În acest sistem mai există multe chemări neargumentate. Cunoaştem că, în cazul pacientului despre care am vorbit mai devreme, asistenţa medicală ar fi trebuit acordată în regim de urgenţă, pentru a fi salvat. Dar noi nu cunoaştem patologia, care putea fi una extrem de gravă, astfel încât chiar dacă i s-ar fi acordat mai devreme asistenţă, rezultatul putea fi aceleaşi. În general, însă, cu cât mai devreme începe tratamentul, cu atât şi şansa de succes e mai mare. De asta, noi, medicii, trebuie să ne străduim să acordăm asistenţă medicală urgentă precoce. Cât priveşte dotarea, vedeţi că, în mai multe ţări, echipele de Urgenţă nu dispun şi de medici. Din componenţa acestora face parte un felcer, un paramedic care, cunoscând algoritmurile şi protocoalele, acordă asistenţă medicală. În unele cazuri, asta e suficient. Să nu uităm că transportarea, în primul rând, înseamnă foarte mult. De exemplu, în Israel, ei au drumuri bune, ambulanţa e dotată cu tot necesarul la nivel de secţie de reanimare, de secţie de terapie intensivă. Astfel, chiar în timpul transportării, ei acordă asistenţă medicală, menţinând pacientul în viaţă. Totodată, cunoaştem că o asistenţă medicală calificată este oferită în staţionar, de asta, cu cât mai devreme ajunge acolo pacientul, cu atât succesul intervenţiilor medicale e mai mare.

— Multă lume s-a declarat reticentă faţă de calitatea ambulanţelor procurate din Rusia. Cum vi se par dvs. aceste maşini?

— Nu ştiu, ele ar trebui încercate. Ar putea fi de calitate. Să vedem. Timpul va arăta dacă sunt sau nu potrivite. Sigur, utilajul produs în ţările europene e de altă calitate în raport cu acesta. Dar, mai e vorba şi de raportul calitate-preţ…

— În R. Moldova nu există o entitate care ar investiga la modul serios cazurile de malpraxis. Cine ar trebui să se ocupe de aceste cazuri?

— În acest sens, în R. Moldova, sunt două goluri mari – unul, format de lipsa Legii malpraxisului şi al doilea gol format de lipsa asigurării lucrătorilor medicali de eventuale erori. În alte ţări, sunt companii de asigurare, unde medicul nu poate fi angajat până nu este membru a companiei de asigurare. Cât despre Legea malpraxisului, trebuie să spunem, cu regret, că medicina nu poate asigura toate cazurile legate de sănătate. Noi suntem limitaţi. Noi suntem medici. Noi ajutăm pacientul atunci când putem face acest lucru. Totuşi, mai sunt multe cazuri pe care, cu regret, medicina nu le poate rezolva. Să ne referim la media de viaţă din R. Moldova, care este una destul de joasă. Pe de altă parte, avem pacienţi care ajung şi la 95, şi la 100 de ani. Avem şi cazuri de deces la vârste fragede, când e vorba de patologii congenitale, pentru că imunitatea la copii e mai joasă, motiv din care contactul cu diverse infecţii poate provoca şi decese. Mai sunt şi traumatismele, şi alte situaţii. Trebuie să recunoaştem cu regret că medicina îşi are limita sa. Să nu uităm şi de atitudine. În alte ţări, medicul e stimat, pacientul are încredere în el. În astfel de condiţii, medicul îşi poate face datoria până la capăt, în limitele de care dispune.

— Dar această neîncredere faţă medici apare, inclusiv, pentru că, uneori, pacienţii trebuie să dea mită ca să fie trataţi…

— Nu mă pot referi la toată lumea medicală, pentru că, aşa cum e şi în alte specialităţi, oamenii sunt diferiţi. Vreau, însă, să vă asigur că tânărul care a mers la universitate şi vrea să studieze la medicină, nu s-a dus cu gândul la câştig. Să nu credeţi că asta e pâinea cea mai uşoară, cea mai caldă. Majoritatea s-au dus cu gândul că pot ajuta. Pe de altă parte, pentru a-şi face meseria, el trebuie să înveţe 10 ani. Universitatea e 6 ani, apoi rezidentura 4-5 ani, în dependenţă de specialitate, că sunt unele mai înguste, în care mai trebuie să faci doar vreo doi ani. În alte ţări, când medicul ajunge la practică, chiar şi în rezidenţiat uneori, are o bursă din care poate trăi, poate întreţine o familie, poate avea o casă. Toate aceste condiţii sunt create pentru ca medicul să nu se gândească toată ziua că, uite, seara trebuie să meargă la copii şi nu are cu ce-i hrăni. Cei care nu se gândesc la asta, se pot axa pe problemele pacienţilor. Astfel, efectul de la munca sa e mai mare, mai pozitiv. Societatea trebuie să înţeleagă anumite lucruri. Mulţi spun că medicul e obligat să facă asta sau asta. Da, e obligat, dar şi societatea trebuie să-i ofere condiţii ca să-şi poată face meseria la nivel.

— Apropo de condiţiile de muncă ale medicilor. Cum vi se par aceste schimbări destul de frecvente la şefia Ministerului Sănătăţii? Recent, Silvia Radu a fost numită în capul acestuia.

— Vedeţi că medicina este mediatizată doar atunci când se întâmplă ceva rău. Din acest motiv, societatea are o părere nu prea bună despre medicină. Un manager bun poate rezolva multe cu banii destinaţi medicinei. Dacă aceşti bani vor fi gestionaţi corect, dacă va exista un management corect, poate se va îmbunătăţi şi calitatea sistemului medical. Noi sperăm tot timpul.

— Credeţi că Silvia Radu este un manager bun?

— Nu o cunosc. Ştiu doar că a activat într-o companie internaţională şi a dus-o destul de bine. Sperăm că experienţa din companiile mari, care se bazează pe profesionişti, ne va ajuta şi pe noi să beneficiem de profesionalism. Dacă toţi îşi vor face lucrul corect şi va exista un management bun, cred că vom avea beneficii.

— Totuşi, aceste schimbări, când un ministru este scos din funcţie, numit altul, apoi situaţia se repetă, sunt sau nu benefice pentru sistem?

— Un om care vine la putere, îşi face un program, pe care vrea să-l realizeze. Mă gândesc că multe dintre proiectele preconizate anterior vor continua, dar o altă parte vor fi stopate şi, în acest sens, nu cred că aceste schimbări sunt eficiente. Până la urmă, aşteptăm şi noi măcar ceva bun din asta.

— Vi se pare corect ca schimbările din Medicină să se facă pe criterii politice?

— Medicina ar trebui să fie apolitică, fiindcă politica în medicină nu provoacă îmbunătăţirea stării sănătăţii populaţiei. De asta, părerea mea e că Ministerul Sănătăţii trebuie să fie o instituţie apolitică.

— De cât timp activaţi în domeniu? Ce s-a schimbat între timp?

— Lucrez din anul ’82. Am început ca asistent medical. Concomitent cu Universitatea, făceam servicii de noapte, ca să văd ce înseamnă un pacient şi munca cu el. De atunci, s-au produs schimbări foarte mari. Medicina avansează cu paşi destul de mari. Acum, noi ne specializăm pe o anestezie cât mai sigură. Am implementat şi checklist-ul de siguranţă în cadrul intervenţiei chirurgicale, am implementat şi metode anestezice noi. Acum, noi lucrăm cu anestezicele de ultimă generaţie, care tot au un anumit risc de letalitate, deşi e vădit redus. Când am început să lucrez, decesul intraanestezic era de 1 la 50.000. Acum, s-a ajuns la 1 la 200.000. Deci, siguranţa a crescut. În perioada sovietică, când se făcea anestezia cu halotan, se vorbea că reduce 5 ani de viaţă. În 2009, am fost la o conferinţă organizată de OMS, unde s-a vorbit despre securitatea pacientului şi acolo au fost prezentate rezultatele implementării checklist-ului de siguranţă. E ca şi într-un avion, când toate sistemele sunt verificate. La fel, noi avem un checklist pre-operator, dar şi post-operator. Se verifică toate momentele, se bifează totul şi asta reduce în jumătate posibilele complicaţii. Tot în acel an, am iniţiat proiectul „Pulsoximetria” în colaborare cu Federaţia Mondială a Anesteziei. Am câştigat un proiect cu implimentarea pulsoximetrelor în sălile de operaţii, iar acest lucru a deschis nişte posibilităţi enorme, pentru că acum, practic, munca anestezionlugui este de neconceput în afara pulsoximetrului. Diferenţa o vedem – abordarea s-a schimbat radical. Acum, dacă medicul anestezist ar merge în sala de operaţie şi nu ar avea pulsoximetru, el nici nu ar începe anestezia, din cauză că e vorba de momente de siguranţă, de monitoring, care anterior nu existau. Tot aşa e şi cu utilajul. Acum, în majoritatea spitalelor, lucrăm cu maşini de anestezie de ultimă generaţie, care ne dau posibilitatea să lucrăm cu anestezic inhalator, cu vaporizatoare. De asemenea, tehnologiile noi ne dau posibilitatea să economisim. Acum, acei pacienţi care decedau din primele zile de internare în terapia intensivă, îi putem menţine şi o lună, două, trei, până se restabilesc. Gradul de letalitate acum e mult mai redus.

— În mediu, câţi pacienţi trataţi pe săptămână, pe lună?

— Depinde de medic. Medicul anesteziolog-reanimatolog poate, pe parcursul unei zile, să aibă şi cinci anestezii, apoi de la orele trei, să aibă serviciu în terapie intensivă, unde are vreo şase pacienţi. Asta e norma. Cu regret, pe 24 de paturi în terapia intensivă, noi avem câte 30 de pacienţi, din care jumătate sunt ventilaţi prin traheostomie, pe care tot noi o efectuăm. Acum, sunt metode noi de traheostomie, nechirurgicale, care dau posibilitatea să nu recurgem la o incizie chirurgicală. Complicaţiile s-au redus până la zero.

— Ce face un anesteziolog în primul rând atunci când intră în sala de operaţie?

— În primul rând, anesteziologul vede pacientul, cu câteva zile şi, uneori, cu câteva săptămâni înainte de anestezie. Sunt cazuri în care pacientul poate fi pregătit şi două luni pentru intervenţia chirurgicală. Atunci, anestezistul îl vede de câteva ori. De exemplu, un pacient cu dereglări de coagulare trebuie să fie văzut cu 3-8 săptămâni înainte de intervenţie, trebuie pregătit, în dependenţă de problemele pe care le are. Sigur, pacientul care se află deja în sala de operaţii e pregătit şi psihologic, şi medicamentos, iar medicul mai întâi verifică aparatajul, pentru a garanta siguranţa pacientului. După verificare, urmează celelalte etape – checklist-ul, verificarea tuturor sistemelor – pacientul, partea operată, diagnoza, volumul de hemoragie şi monitoringul. După care, începe anestezia.

— Cum învaţă un medic să anunţe pe cei dragi despre decesul unui pacient?

— Acum, la universitate este abordată această chestiune. Studenţii învaţă despre relaţiile dintre medic şi pacient. E dificil să anunţi cazurile de deces care, de altfel, sunt destul de frecvente în terapia intensivă. Trebuie să înţelegeţi că medicii sunt şi ei oameni şi că ei tot îşi fac griji. E foarte complicat să anunţi rudele despre decesul unui pacient. Mai ales că, uneori, se depune efort maxim, dar rezultatul, cu regret, poate fi unul negativ.

— Vin sau nu tineri să facă studii la specialitatea Anestezie şi Reanimatologie?

— La această specialitate vin mulţi. E concurs şi întotdeauna sunt mai mulţi doritori, decât locuri. Totuşi, medicii licenţiaţi în Reanimare nu sunt suficienţi pentru sistemul medical din R. Moldova, luând în considerare că chiar şi la noi la spital, la Institutul Medicină de Urgentă, suntem asiguraţi cu medici specialişti doar în proporţie de 40%. Profităm că, în activitatea clinică, avem mulţi rezidenţi, care sunt deja ca şi adevăraţi specialişti şi fac servicii cot la cot cu noi, medicii.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă