„Copiii trăiesc plecarea părinţilor peste hotare ca pe o mare pierdere, ca pe un mare abandon”

Interviu cu Diana Stănculeanu, psihoterapeut, România

— Cu ce probleme se confruntă cel mai des părinţii astăzi?

— Contează etapa de vârstă la care se află copiii, pentru că, dacă vorbim de puberi şi adolescenţi, cred că părinţii suportă foarte greu lipsa de cooperare din partea copiilor, acceptă cu foarte mari dificultăţi faptul că aceştia au nevoi pe care şi le împlinesc în afara casei, nu neapărat în familie. Părinţii sunt foarte îngrijoraţi şi nu ştiu cum să interpreteze lucruri care se întâmplă în cercul de prieteni al copiilor, în gaşcă, nu sunt atât de familiarizaţi cu tot ceea ce înseamnă navigarea în online, care este o dimensiune importantă în viaţa copiilor lor şi care pe mulţi părinţi îi sperie, şi ei nu ştiu cum să abordeze problema asta. Părinţii rămân foarte focusaţi pe obiectivele de şcoală şi de educaţie, spre deosebire de copiii lor, care devin foarte interesaţi de obiectivele de gaşcă, de socializare, de relaţii de cuplu. Deci, acest focus diferit al părinţilor pe nişte aspecte şi al copiilor pe alte aspecte este de natură să aducă multe conflicte în familie.

Diana Stănculeanu este psihoterapeut specializat în terapii cognitiv-comportamentale și coordonează, în cadrul Organizației Salvați Copiii, Centrul de Educație Emoțională și Comportamentală pentru Copii (CEECC) și o rețea de centre de consiliere pentru părinți. Este practician acreditat în furnizarea de programe de educație parentală adaptate nevoilor copiilor și autor și coautor de studii, manuale și articole despre caracteristicile și specificul de dezvoltare al copiilor.

— Cum este şi cum ar trebui să fie raportul cu cei mai mici?

— Dacă e să ne referim la vârstele mici, din păcate, suntem într-o perioadă în care putem vorbi de o supradiagnosticare a copiilor cu nişte patologii care ţin, din nou, de o insuficientă cunoaştere a etapelor de vârstă. Este o ploaie de diagnostic, de pildă, cu ADHD (sindromul de hiperactivitate cu deficit de atenţie) – cu foarte mare uşurinţă, în momentul de faţă, aproape orice copil cu un nivel crescut de energie şi un pic mai neastâmpărat riscă să primească un diagnostic de comportament hiperchinetic cu deficit de atenţie, în condiţiile în care şcoala ar trebui să ştie că un copil de 7 ani trebuie şi să se mişte, şi nu să stea smirna 4 ore legat la şcoală. Copilul are nevoie să primească expunere la informaţii diferite şi cu sursă diferită, nu doar cartea şi caietul. Din insuficienta cunoaştere a unor aspecte de vârstă, se pot naşte confuzii pentru care plătesc tot copiii. La vârstele mici sunt extrem de frecvente şi de intense manifestările emoţionale – sunt crizele de furie, acele crize de tantrum, pe care părinţii nu le cunosc, nu le înţeleg, se confruntă cu ele, le etichetează ca fiind probleme de comportament, intensifică modalităţile de disciplinare şi, din păcate, sunt încă destul de frecvente disciplinările cu tonul ridicat, cu palma, cu ameninţările, pedeapsa corporală este încă destul de permisă cultural. Dar, astea sunt forme de abuz corporal şi emoţional asupra copilului care nu fac decât să atragă ulterior dificultăţi emoţionale şi comportamentale, diagnostice de anxietate, de depresie.

— Cum îi influenţează pe copii aceste abuzuri?

— Pentru un copil care creşte cu o disciplină mai degrabă abuzivă, fie că vorbim de etichete verbale, fie că vorbim realmente de pedepse fizice, primul impact este la nivel de ataşament – copilul învaţă că aceeaşi mână care îl mângâie poate să îl şi trăsnească, din când în când, lucru care afectează, pe lângă relaţia de ataşament, încrederea faţă de părinte, îl face să se apropie de părinte, deopotrivă, cu sentimentul de iubire, dar şi cu un sentiment de teamă şi de frustrare. Or, din punct de vedere psihologic, asta generează destul de multe dificultăţi mai încolo – pe o stimă de sine complicată, apar dificultăţi legate de depresie, de anxietate. Copiii cu un temperament dezinhibat accentuat, care sunt crescuţi într-un mediu de agresivitate, vor învăţa şi ei, la rândul lor, agresivitatea şi vor avea un comportament agresiv. Cei mai mulţi dintre copiii bătuţi acasă, bat la şcoală, îşi bat prietenii. Deci, iată, ei se duc într-o zonă a tulburărilor de comportament. Asta doar ca să dau câteva exemple.

— Ulterior, ei se pot trata?

— Categoric. Lucrurile sunt reversibile şi pot fi tratate, însă ar fi păcat să trebuiască să ajungem la psiholog, să accesăm serviciile de sănătate mintală ca să tratăm consecinţele unor acţiuni disciplinare pe care, dacă le-am fi luat altfel, cunoscând mai multe lucruri despre copiii noştri, am fi putut să le prevenim cu foarte mare uşurinţă.

— Noi, ca oameni maturi, cum ne putem controla accesele de furie sau sentimentele de agresivitate?

— Răspunsul la această întrebare e un curs în sine. Noi avem doi „şefi” în capul nostru – cumva, deşi tindem să credem că raţionamentul îşi are locul în creier şi emoţiile în inima noastră, în realitate şi emoţiile, şi mintea clară şi înţeleaptă sunt în acelaşi loc în creierul nostru. Dar, avem o bucăţică de creier responsabilă de reacţiile noastre emoţionale – este creierul primitiv, arhaic, se numeşte sistemul limbic, care e foarte sensibil, foarte reactiv, pentru că el a fost responsabil de supravieţuire, şi e foarte alert la tot ce înseamnă ameninţare şi pericol, intrând imediat în acţiune cu un răspuns de tip luptă, fugă sau îngheţ, ca să mă pregătească pe mine, ca fiinţă umană, să lupt, dacă sunt într-o situaţie de pericol, să fug, dacă pericolul e prea mare, iar dacă pericolul este cu adevărat copleşitor, îngheţ, mă blochez. Tot în capul meu este celălalt „şef”, mintea înţeleaptă, creierul raţional – cortexul, el este în istoria evoluţiei speciei umane cea mai nouă achiziţie, cea mai nou dezvoltată parte din creierul nostru – e foarte deştept, e responsabil de raţionament, limbaj, planificare, de luarea deciziilor corecte şi înţelepte. Partea dificilă a celor două bucăţi din creierul nostru este că foarte greu ajung să funcţioneze laolaltă, adică foarte greu ajung în situaţia în care eu detectez un pericol, mi-i foarte teamă sau mă enervez foarte tare şi atunci vreau să iau o măsură şi-mi activez creierul raţional pentru a gestiona acea situaţie dificilă cu calm şi cu înţelepciune. De obicei, când sistemul limbic e foarte activat, creierul raţional, ăla deştept şi înţelept, este anihilat. De aceea, la furie, noi facem şi spunem lucruri pe care uneori le regretăm. Şi, deşi copiii provoacă multă furie în noi, situaţiile de viaţă stârnesc şi ele multă furie, aceasta nu e doar furie, ci şi foarte multă frică. Mi-e atât de frică atunci când copilul meu a luat 3 la geografie, ar avea greşeli la şcoală, încât trebuie să-l învăţ eu minte, ca data viitoare să se pregătească mai bine. Mă duc şi îl cert şi îl pedepsesc, adică vin cu o reacţie de furie, când, de fapt, în realitate, am foarte multă frică. Ei bine, un prim pas, cu adulţii, fie părinţi sau nu (reacţia asta se poate întâmpla şi la serviciu, cu şeful, şi cu partenerii de cuplu), este să aflăm toate lucrurile astea – să înţeleg că mie, când îmi vine să ridic tonul, să înjur, să lovesc, de fapt, e o reacţie de apărare, e o comandă pe care o dă creierul care mă ajută să supravieţuiesc, că în acel moment mintea mea înţeleaptă e în culise, nu mă ajută foarte tare. Ceea ce mă ajută e să ies un pic din situaţie – să-mi iau un pic de timp, să respir de 2-3 ori, să dau două ture de clădire, să-mi dau timp, pentru că timpul este cel care face ca sistemul limbic să se liniştească şi permite minţii, celei înţelepte, să iasă din culise şi să ia deciziile corecte, – şi să revin în situaţie, de data asta un pic mai calm, şi să spun: ok, avem o problemă, hai să găsim o soluţie.

— Există un mod corect de a (ne) educa copiii?

— Categoric. Există un mod corect, care se fundamentează în ştiinţa despre felul în care se dezvoltă creierul copiilor, în psihologia nevoilor de dezvoltare ale copiilor, în Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copiilor, care este primul document de politici mondiale ce ne spune, de pildă, că bătaia este interzisă şi trebuie să fie interzisă prin lege, şi este interzisă prin lege în zeci de state în lumea asta. Deci, iată cum, fie că venim pe partea ştiinţei, fie că venim din zona drepturilor omului, avem multă ştiinţă, mult studiu, multă cercetare în zona pedagogică, toate aceste ramuri ale cunoaşterii ne dau o tonă de informaţie de care, dacă ţinem cont, vom deveni acei adulţi informaţi, buni pedagogi, care să crească şi să educe copiii în raport cu ritmul şi cu nevoile de dezvoltare ale copilului, nu în raport cu nevoile mele ca adult.

— De ce tulburări suferă cel mai des copiii azi?

— Statistica ne spune că cele mai frecvent întâlnite tulburări de sănătate mintală sunt depresia şi anxietatea, urmate de ADHD, unde însă la nivel mondial, nu doar în R. Moldova, vorbim mai degrabă de o supradiagnosticare. Sunt în creştere, din nefericire, tulburările pervazive de dezvoltare, cea mai frecvent întâlnită fiind autismul. În rândul adolescenţilor care au de-a lungul timpului probleme complicate de comportament agresiv şi tulburări de ataşament, vorbim de apariţia tulburărilor de conduită, însă, în principiu, anxietatea şi depresia, ca şi în cazul adulţilor, de altfel, sunt cele mai întâlnite tulburări de sănătate mintală la copii.

— Cum sunt influenţaţi copiii de accesul la mediul online?

— În principiu, îi influenţează foarte bine, pentru că accesul la informaţie este întotdeauna benefic. Ce este complicat e că, având devreme şi fără restricţie acces la toate categoriile de informaţie, este foarte importantă prezenţa unui adult, care să pună acele filtre pe care copilul nu le poate pune încă, sau care să explice copilului, pe înţelesul lui, acea informaţie de care copilul se loveşte şi pe care nu ştie cum să şi-o explice. Aşa că, accesul la informaţie este întotdeauna bun, însă procesarea informaţiei trebuie făcută împreună cu un adult.

— Cum îi influenţează procesul de migraţie pe copii, faptul că ei trebuie să crească şi să înveţe să se descurce singuri în multe situaţii?

— Din ce am observat noi, pentru că acelaşi proces se întâlneşte şi în România, există mai multe categorii de efecte asupra copiilor. Primul care se resimte este instalarea tulburărilor depresive, copiii trăiesc ca pe o mare pierdere, ca pe un mare abandon această experienţă de viaţă şi emoţia lor dominantă devine tristeţea, dezamăgirea, frustrarea. Mulţi dintre ei dezvoltă depresie sau tulburări din zona depresiei. În cazul altor copii, plecarea părinţilor se resimte şi la nivelul conduitei şcolare, copiii se relaxează foarte mult. E nevoie de prezenţa unui adult ca un copil să se ţină de şcoală. De obicei, performanţele şcolare scad şi ajunge să scadă, efectiv, şi prezenţa la şcoală. Deci, creşte absenteismul şcolar, cu risc mare de abandon. Iar, în cazuri extreme, depresiile pe care le dezvoltă copiii pot fi atât de severe, încât am întâlnit adolescenţi şi preadolescenţi cu ideaţie suicidală sau tentativă de suicid în familii în care erau lipsiţi de sprijinul ambilor părinţi, fiind lăsaţi în grija unor rude îndepărtate, a unui bunic complet străin de realitatea copiilor. Or, dacă părinţii abia ţin pasul cu generaţia actuală de copii, bunicii, dragii de ei, nu au nicio şansă. Şi, cumva, copilul se trezeşte, deşi are un alt adult în casă, un bunic sau o mătuşă, fiind singur pe lume, fără doi cei mai importanţi oameni pentru el până în acel moment, fără nicio perspectivă de a-i vedea curând, iar asta nu are cum se te facă să te simţi bine, să rămâi echilibrat şi să te dezvolţi armonios.

— Cum putem preveni suicidul în rândul copiilor şi adolescenţilor?

— E important să fim foarte atenţi, să nu ne gândim că cer atenţie sau că bravează, pentru că mulţi adulţi tind să creadă că un copil care spune că vrea să moară sau că s-a săturat să trăiască, nu o face decât ca să atragă atenţia – să dăm atenţie acestor mesaje, să-i învăţăm pe copiii noştri nu doar matematică, română şi engleză, ci să-i învăţăm să-şi facă prieteni, să aibă relaţii importante în viaţa lor, să-şi cunoască emoţiile, să înveţe să şi le gestioneze corect, să înveţe să ceară ajutor. Noi nu-i învăţăm asta. Noi îi învăţăm manuale. Nu-i învăţăm abilităţi de viaţă, nu-i învăţăm funcţionarea socială, or, toate studiile ne arată că cel mai bun predictor pentru o bună calitate a vieţii şi, apoi, pentru succesul în viaţă, sunt abilităţile sociale şi abilităţile de management emoţional, nu capacitatea cognitivă, nu volumul de informaţie pe care-l acumulezi în timpul şcolii.

— Revenind la sistemul educaţiei, la noi, în mare parte, predau oameni educaţi de un alt sistem, în alte condiţii. Ce efect are asta asupra copiilor?

— Da, se preiau fie modalităţi, fie informaţii care nu mai au niciun fel de legătură cu realitatea pe care o trăiesc copiii. Şi, apropo de întrebarea legată de influenţa accesului la informaţie, spuneam că este un lucru mai degrabă bun, asta modifică însă şi felul în care copiii învaţă. Pe vremea noastră, ca să ştim lucruri, trebuia să le învăţăm şi le puteam accesa doar în cărţi. Ca să ai acces la cărţi, trebuia să te duci la bibliotecă, sau trebuia să ai o bibliotecă acasă. În momentul de faţă, informaţia de care orice copil are nevoie, oricând, este la un click distanţă. Ei nu mai văd utilitatea stocării în memoria lor a unor volume impresionante de informaţie, pe care o pot găsi extrem de uşor, extrem de repede, şi, de aceea, tind să conteste modalităţile tradiţionale de învăţământ sau învăţământul tradiţional, bazat în continuare, din păcate, pe procese de memorie, de reproducere şi de reactualizare fidelă a unei informaţii, al cărei sens nu prea îl mai găsesc. Asta face să se adâncească şi mai tare, dincolo de vârsta înaintată şi de uzura morală a informaţiilor prezente în şcoală, această realitate a copiilor. Acest online, care aduce toată cunoaşterea mai aproape de ei, accentuează şi mai tare prăpastia dintre actualele generaţii de copii şi felul în care încă se face şcoală în acest moment. În şcoala tradiţională, şi a voastră, şi a noastră, nu s-a schimbat fundamental nimic de aproximativ 100 de ani, de la felul în care e aşezată clasa până la felul în care se construiesc manualele. În viaţa copiilor s-a schimbat fundamental totul în ultima sută de ani.

— În multe familii migrante, şi nu numai, putem urmări cum părinţii le cer copiilor să facă anumite lucruri, ca recompensă pentru sacrificiile lor. Cum pot şi copiii, şi părinţii să iasă din acest cerc vicios?

— Dacă e un loc în care vorbim de iubire necondiţionată, acela este familia şi relaţia dintre părinte şi copil. Şi atunci, noi fix în această relaţie, care ar trebui să fie guvernată de „eu te iubesc, orice ai fi şi orice ai face”, ajungem la „dacă faci asta, îţi dau asta. Dacă îţi dau asta, aştept asta de la tine”, deci, cumva, relaţia copil-părinte ajunge să fie o tranzacţie, o negociere de note, bunuri, timp, atenţie. Dar ajungem la masa negocierii, pentru că nu avem timp să stăm cu copiii noştri, pentru că nu le spunem „te iubesc şi pentru mine tu eşti cel mai important om de pe lumea asta”, pentru că nu ne jucăm cu ei în felul în care ei au nevoie să o facă. Şi pentru că nu avem timp să facem lucrul ăsta, supracompensăm cu jucării scumpe – de la un Lego scump până la telefoane scumpe, pentru care muncim foarte mult, pe care dăm foarte mulţi bani, pentru care ne sacrificăm foarte mult; le ducem spre copii sperând că ei vor înţelege că asta înseamnă cât de mult îi iubim şi aşteptăm de la ei, pe măsură, acele lucruri care ne-ar putea împlini pe noi ca părinţi – vreau să fiu mândru de copilul meu, adică vreau să se descurce bine la şcoală, să ia note mari, să-şi ia examenele, să aibă multe diplome, să ajungă bine în viaţă, ratând cu totul baza, premisa fundamentală care ar trebui să fie în această tranzacţie, respectiv, timpul petrecut împreună, iubirea împărtăşită necondiţionat, atenţia dată copilului şi nevoilor lui de dezvoltare. Iar dacă eu aş da asta în locul jucăriilor scumpe, probabil că aş primi de la copil exact ce aştept – recunoştinţă, respect, iubire, atenţie, pentru că şi părinţii au nevoie de lucrurile astea de la copiii lor.

— De ce oamenii adesea aleg să nu consulte un psiholog sau nu merg la el decât atunci când este prea târziu, poate?

— Pentru că avem încă multă stigmă asociată serviciilor psihologice, pentru că, în continuare, convingerea că dacă merg acolo înseamnă că sunt nebun este destul de puternică, pentru că, până nu demult, serviciile psihologice au fost disponibile mai degrabă în contexte de tip spital, nu au fost disponibile în comunitate, ceea ce se încearcă în acest moment – aducerea psihologiei şi a serviciilor de sănătate mintală în mijlocul comunităţii, la fel ca medicul de familie, la fel ca profesorul, la fel ca şcoala, ca alte instituţii către care nu ne ducem cu ruşine. Câtă vreme au fost la spital, guvernate de halatul alb şi de pastilă, aceste servicii au rămas sub stigmatul nebuniei şi al bolii grave, şi nu vrem să creadă cineva că dacă mergem la psiholog înseamnă că avem o boală gravă sau o nebunie. Or, în momentul de faţă, la nivel mondial, serviciile de psihologie şi de sănătate mintală au un rol în primul rând preventiv, acela de a ajuta să ne echilibrăm mai bine viaţa personală cu cea profesională, de a lua corect decizii de viaţă, de a avea o igienă a vieţii, în care să putem să avem grijă de noi ca să nu ne epuizăm, să nu ajungem să facem depresie ş.a.m.d. E un proces şi suntem încă la început.

— Ce este cel mai greu în a fi psiholog?

— Să te duci în locul în care sunt oamenii tăi. Dacă omul este în gaura neagră a tristeţii şi a disperării, trebuie să mă duc acolo, ca să îl ajut să iasă. Nu să îl scot eu, ci să-l ajut să iasă. Marea provocare pentru psiholog e să ştie să iasă de acolo şi să aibă grijă de el, să se ducă de alte cinci ori pe zi, în diverse găuri negre, cu diverşi oameni, fără să uite de sine în toată povestea asta.

— Vă amintiţi de o experienţă care v-a marcat?

— Ar fi multe. Meseria mea a început cu rolul de psiholog şcolar. Asta se întâmpla cu mulţi ani în urmă, prin 2003. Şi, după primul semestru – eram în vacanţă, acasă la mine, în mijlocul familiei, de Crăciun, toţi erau sănătoşi şi veseli – , stăteam foarte tristă în vârful patului şi mi se părea că nimic nu mai are rost, pentru că la mine la şcoală sunt 300 de copii, pe care eu i-am văzut în acest semestru şi care-s foarte trişti şi de care părinţii lor nu ştiu să aibă grijă şi pe care eu i-aş lua acasă şi pe care aş vrea să-i salvez. Eram încă în gaură cu cei 300 de copii ai mei, încă nu ştiam cum să ies de acolo şi probabil că a fost un moment greu şi pentru mine, din care, din fericire, am ieşit. Şi, de atunci, tot ies. Mă duc în gaură şi ies, pentru că e singura modalitate prin care îi putem ajuta pe copii.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *