Angela Stafii: „Nevoia mare de putere este o mare nevoie de iubire”

Interviu cu Angela Stafii, consilieră în relaţii, filosofă practiciană

— Recent v-aţi întors din Peru. De ce v-aţi dus şi ce aţi reuşit să vedeţi şi să învăţaţi acolo?

— Acum câţiva ani, am început să învăţ câteva tehnici de medicină energetică, aşa le numesc ei. De fapt, sunt tehnici care vindecă şi bolile, dar, în special, vindecă traumele pe care noi toţi le avem. În mod normal, când înveţi anumite tradiţii, e important să ajungi la izvorul lor. E o şcoală a lui Chris Waters, aşa îi spune învăţătoarei mele, care a organizat călătoria asta de două săptămâni în aşa-numitele locuri de putere din Peru, locuri care au o încărcătură spirituală puternică. Mă rog, mulţi oameni decid să meargă în India pentru asta, sau în Tibet. Peru a fost o destinaţie pe care eu am visat-o, pentru că cei de acolo seamănă foarte mult cu noi, pentru că sunt locuri speciale. Am vrut foarte mult să întâlnesc şamani. De prin anul trei de facultate cochetam cu practicile şi cu filosofia religiilor, inclusiv de la Eliade şi de la alţi autori. Acum am avut posibilitatea să experimentez şi să învăţ câte ceva.

DATE BIOGRAFICE:
Născută la Cahul, la 02.12.1973
Studii:
Licenţă: Facultatea de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie, Unversitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România (1990–1995)
Masterat: Comunicare socială, SNSPA, Bucureşti (1999 – 2002)
Doctorat: Filosofie, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, România (1996 – 2001)
Experienţă profesională:
1995 – 2013: Universitatea de Stat din Moldova, Catedra de Filosofie şi Antropologie. Cursuri predate: Hermeneutică, Semiologie, Hermeneutica iubirii, Antropologie psihologică, Pragmatica discursului
2011 – prezent: Consultanţă pentru Guvern şi pentru organizaţii internaţionale pe domeniul elaborarea şi evaluarea politicilor, planificare strategică şi monitorizare (domeniile cultură, migraţie şi dezvoltare)
Experienţă de training şi coaching: 15 ani. Consultanţă individuală pe dezvoltare personală, traininguri de comunicare, argumentare, rezolvarea conflictelor, lucrul cu traumele personale

— A existat o problemă care v-a determinat să mergeţi acolo, sau era vorba doar de pasiune?

— Eu am început să lucrez cu medicina energetică şi cu tehnicile lor atunci când a murit taică-meu şi eu m-am îmbolnăvit foarte grav. Am început atunci să caut dincolo de medicina clasică şi am înţeles că sunt conexiuni emoţionale, pentru că în engleză cuvântul emoţie, „emotion”, se descifrează ca „energie în mişcare”. Am înţeles că sunt emoţii blocate la nivel de inconştient, pe care nu am reuşit să le consum. Aşa am ajuns să fac această şcoală. Nu pot neapărat să spun că această călătorie a fost planificată conştient, dar e un parcurs normal pe care îl face orice om care se caută pe sine: încearcă să meargă la rădăcinile tradiţiei pe care o practică. Intenţia mea a fost să înţeleg cine sunt.

— Poţi să înveţi cum să trăieşti moartea unui apropiat?

— Poţi să înveţi să accepţi, poţi să înveţi să-l laşi să plece, pentru că, în majoritatea cazurilor, ceea ce se întâmplă este că noi nu îi lăsăm să se ducă. Poţi să înveţi să trăieşti durerea cu demnitate, nu să nu o ai. Pentru că o ai, şi asta este normal.

— Poţi să înveţi a muri?

— Asta este ceea ce am învăţat eu acolo: că poţi să înveţi să mori cu capul sus. Ceea ce ne ţine pe noi şi frica de moarte, pe care eu am trăit-o foarte intens în toată călătoria asta, chiar dacă credeam că am depăşit-o, vin de la ataşamentele noastre. Ele ne ţin legaţi de viaţă: ce se va întâmpla cu copilul meu, cu casa, cu cărţile mele? Tot felul de chestii din astea.

— Poţi să te dezlegi de toate?

— Da, ideea este că arta de a muri, pentru mine, aici nu vorbesc în numele tuturor, este arta de a te lăsa dus de viaţă, de fapt, de a accepta tot ceea ce ţi se întâmplă, de a nu lupta cu viaţa. Nefericirea noastră şi fricile noastre vin din faptul că noi luptăm permanent pentru ceva.

— Este refularea sentimentelor şi teama de a cere ajutor o problemă persistentă a societăţii noastre?

— Da, cu siguranţă, pentru că noi, de mici, învăţăm să fim puternici. Iar să fim puternici înseamnă, în societatea noastră, să ne descurcăm singuri, din păcate. Dar, de fapt, a fi puternic înseamnă a şti să-ţi manifeşti emoţiile, a şti să le laşi să treacă, să le trăieşti. Pentru că, dacă fugi de frică, ea nu te lasă, ci te domină. A fi puternic mai înseamnă a şti să ceri ajutor.

— Este vorba, în acest context, şi de o problemă la nivel de comunicare?

— Este mai degrabă vorba de o problemă de ego, de cine sunt eu. Uite eu sunt puternic şi merit să fiu iubit, sau să fiu respectat. În general, acest concept de putere există doar la noi, în societăţile occidentale. Unul dintre cazurile care s-au întâmplat acolo, pe o insulă plutitoare, m-a marcat. Deci, oamenii au construit această insulă şi ea circulă pe tot lacul Titicaca, nu ştii dacă mâine nu te trezeşti la 20 km de locul în care ai adormit. Pentru noi asta ar fi o catastrofă. Pentru ei e absolut normal, ei ziceau că au absolut tot ceea ce au nevoie. Ei făceau troc (n.r.: schimbul unei mărfi cu alta) cu o altă insulă vecină. La ei nu există duşuri calde, pentru ei există doar natura. Oamenii ăştia nu au nevoie de putere.

— Nu apar conflicte?

— Eu cred că apar, e şi normal să apară, dar maniera în care ei le soluţionează este alta. Asta este diferenţa, noi, fiind în permanentă concurenţă unii cu alţii, ajungem să luptăm pentru putere. Mă uitam, efectiv, la toată structura societăţii noastre, la toată mizeria care se întâmplă acum şi la nevoia de putere a unor mari „personaje”, şi conchideam că, de fapt, nevoia asta mare de putere este o mare nevoie de iubire. Nu-i altceva.

— Şi politicienii care sunt mai agresivi în a captura puterea…

— Ei sunt, de fapt, cei care au cea mai mare nevoie de iubire.

— Şi, în fond, vor să-i iubim cu de-a sila?

— Da, pentru că ei nu ştiu cum să facă… asta fac: ne impun să-i iubim. De asta toate canalele urlă despre succesele actualei puteri.

— Poate că pe lângă Guvern, Parlament, Preşedinţie sau partide politice ar trebui să existe un psiholog minimum, care să-i ajute să înţeleagă că ei fac abuzuri cu psihicul omului?

— Ştiţi cum era în Grecia antică, fiecare mare demnitar avea un filosof, care era, de fapt, un înţelept. Ceea ce fac ai noştri este că, imediat cum apare cineva care gândeşte alături de ei, îl expulzează din grup. Şi asta e o problemă, necesitatea de a înţelege că ei au nevoie să lucreze asupra lor.

— După ce aţi revenit, pentru că aţi plecat într-o anume stare din această ţară, cum aţi privit la lucrurile din R. Moldova, şi dacă vă afectează această zvârcoleală pe dvs. personal, care doriţi să trăiţi în calmul şi împăcarea dvs.?

— Eu trăiesc în calmul meu şi în împăcarea cu mine însămi, dar asta nu înseamnă că nu mă doare ce se întâmplă, şi m-a durut şi înainte să plec. Acum mă enervează uneori, pentru că astea sunt emoţii umane absolut normale, dar nu îi mai recunosc. Şamanii zic că ceea ce te agaţă este al tău. Deci, în momentul în care pe noi ne afectează foarte mult lupta pentru putere şi dorinţa asta de a avea puterea absolută a anumitor personaje, apare întrebarea: unde vrei tu să ai putere? Şi, în momentul în care îţi răspunzi la întrebarea asta, îţi dai seama că nu prea eşti diferit de celălalt, doar că scala la care acţionezi este alta. Şi atunci soluţia, pentru că eu discutam cu ei (n.r.: în Peru), este trabajo (n.r.: munca), lucrează asupra ta.

— Starea actuală de lucruri vine şi din faptul că oamenii s-au obişnuit nu atât să lucreze, cât să se victimizeze?

— Da, eu mă gândeam de foarte mult timp la triunghiul ăsta al dramei, chiar înainte să plec, că noi suntem într-un triunghi al dramei permanent, ca societate şi ca grup cultural, pornind de la Mioriţa, când unii se omoară pe alţii… Şi, atâta timp cât noi trăim în acest triunghi al dramei, va exista un persecutor. În momentul în care eu ies din starea de victimă, refuz să mai joc rolul lor, iar ei nu mai au cu cine juca. Asta nu înseamnă că nu trebuie să acţionăm, ci să acţionăm cu totul altfel: să nu mai vrem să pedepsim pe nimeni, ci să lucrăm asupra limitelor în care se poate interveni în viaţa noastră. Cam asta este diferenţa.

— Cum să facem ca să nu ne simţim confortabil în starea aceasta de disperare?

— Să înţelegem în ce mizerie ne aflăm şi să decidem că vrem să ieşim de acolo, pentru că în momentul în care lupţi cu corupţia, dar mergi la policlinică şi dai mită, sau intri peste o coadă enormă, tu eşti ca şi ei. Decide să fii altfel. Şi asta se face prin educaţie, dacă noi am avea un sistem al educaţiei care să crească oameni care să-şi accepte emoţiile, care să lucreze asupra lor, care să aibă un pic de gândire critică, lucrurile s-ar schimba, cu siguranţă.

— Şi, poate, să comunice mai mult?

— Da, şi să înveţe să comunice din inimă, aş zice eu, nu pur mental. Noi putem avea o grămadă de tehnici de comunicare, putem să le cunoaştem, putem să manipulăm, dar în momentul în care vorbeşti din interiorul tău, lucrurile se schimbă. Eu mă uitam la fiică-mea, de exemplu, care este adolescentă, maniera în care ei comunică, şi nu-i vorba de faptul că-i expeditivă, dar este foarte puţin legată de ce simt copiii ăştia, e mai mult despre ce fac, şi realizez că acesta este un model social, tu ai succes în momentul în care ştii cum să comunici despre propriile rezultate.

572-angela-stafi2i— Cum să facem să vorbim despre emoţii într-un mod firesc?

— Să nu ne fie frică să fim vulnerabili. Mie nu mi-e frică pentru că ştiu ce am de apărat. Spre deosebire de momentul în care tu încerci să te aperi din toate părţile, eşti ca o carapace şi nu ştii foarte clar unde e locul tău slab, atunci când îţi permiţi să fii vulnerabil, ştii cum să te aperi. Eu ştiu foarte clar unde e locul meu slab: în frica mea de moarte.

— Ce este de făcut în cazul politicienilor care se tem să discute cu oamenii, cu jurnaliştii, care se tem să accepte şi să spună clar că au eşuat, că nu reuşesc unele lucruri?

— Frica aceasta de comunicare vine din frica de a nu fi acceptat, frica de a fi judecat, respins. Singura soluţie pe care o văd momentan este ca fiecare să-şi lucreze propriile frici şi să le depăşească. Asta înseamnă: îmi este frică, dar vorbesc, îmi este frică, dar fac, în mare măsură. Şi politicienii, în momentul în care nu ne vor mai oglindi fricile, vor începe să se schimbe. E nevoie de lucrat cu generaţiile mai tinere, dar şi cu ceilalţi, e nevoie de discuţii prin care oamenii să fie încurajaţi să fie deschişi. Noi doar aparent suntem o societate deschisă.

— Tinerilor de azi le vine în special greu, vin dintr-un trecut aşa cum este al nostru, pe de o parte, iar pe de altă parte, îi invadează noile tehnologii şi modul de viaţă adaptat acestora. Cum să se înţeleagă ei pe sine?

— Unu, să înveţe să-şi identifice emoţiile. Doi, să accepte că toate emoţiile sunt bune, inclusiv suferinţa. Pentru că ceea ce am înţeles eu cu siguranţă (spuneam până acum lucrul acesta, dar nu îl înţelegeam până la capăt) e că suferinţa este un dar. Capacitatea noastră de a suferi vorbeşte despre faptul că noi suntem oameni şi putem să-i înţelegem pe alţii. Dacă tu n-ai trecut printr-un anumit tip de suferinţă, n-ai cum să-l înţelegi pe celălalt. Paradoxul este că toţi trecem prin aceleaşi tipuri de suferinţă, chiar dacă ni se pare că suntem deosebiţi. Suntem, dar în altceva. Eu aş face ca în şcoală să fie predat un curs de filosofie, de către oameni care au lucrat foarte mult asupra lor şi care îi pot învăţa pe alţii să se cunoască. În acelaşi context, dacă tu ai credinţa că meriţi să fii iubit, oamenii te vor iubi.

— Avem foarte multe partide, şi foarte mulţi tineri aderă la ele, după care încep să se transforme. De ce necesitatea aceasta a omului de a crede, de a adera la o idee, chiar dacă aceasta este greşită? Şi de ce aceşti tineri, după o anumită perioadă de timp, nu se mai pot controla şi se pierd în aceste „credinţe” de partid?

— De ce nu se mai pot controla? Asta este întrebarea. Nu se pot controla pentru că nu se cunosc, şi nu-şi cunosc limitele, pentru că nu discern între anumite gogoşi manipulative şi valorile lor personale. Asta este important, să-ţi identifici valorile, să ştii dacă acel partid într-adevăr corespunde valorilor tale. La cursurile de la şcoală suntem învăţaţi să fim patrioţi, dar noi nu vedem acest patriotism în jur şi ajungem să ne identificăm cu dogme, care sunt fie religioase, pentru că unul dintre cele mai mari partide este biserica ortodoxă în varianta ei contemporană şi locală, ca să zic aşa, şi cu alte partide… Tinerii ajung acolo pentru că înţeleg şi simt că e nevoie de o schimbare, şi pentru că nu au acest pilon valoric, axiologic, ei sunt manipulaţi, ca şi 95% din populaţia Moldovei, de fapt.

— De unde nevoia omului de a categorisi totul, inclusiv ce este bine şi rău?

— Pentru că aşa ne este mai simplu să trăim, iar filosofii vorbesc despre faptul că noi aşa învăţăm să comunicăm unii cu alţii, să construim nişte convenţii prin limbaj, dar vine totul de la raportul dintre minte şi suflet, psihic. Mintea noastră este un sistem binar, că de acolo au apărut toate computerele, care funcţionează în bază de bine-rău, sau de extreme, alb-negru, şi este absolut normal, natural şi bine, că noi gândim în aceşti termeni. Problema este că această minte invadează totul şi nu ne mai lasă să simţim. Pentru că, fiind organisme, noi avem numeroase componente, şi când unul dintre componente preia liderismul, nu mai suntem funcţionali.

— Cum învăţăm să răspundem lucrurilor care ne afectează după ce am fost educaţi pe principiul „dacă nu te implici şi stai cuminte la locul tău, nu te va afecta”?

— Asta este o activitate dureroasă, trebuie să accepţi că n-o să-ţi fie plăcut, dar atunci când frica trece, te eliberezi. Cam asta se întâmplă. Ce simt acum? Frică. Ce se va putea întâmpla mai rău dacă…? Astea sunt întrebările pe care mi le pun eu, de obicei. Astfel, întotdeauna ajungi la faptul că nu merită să-ţi fie frică. Şi faci pasul.

— Multe dintre femeile de la noi se confruntă cu probleme de violenţă în familie. Ştim de procesul în care agresorul devine, pentru o perioadă, mai bun şi apoi victima, chiar dacă se hotărăşte să-l părăsească, se răzgândeşte şi la un moment dat nu se mai poate desprinde de acest lanţ. De ce se întâmplă acest lucru şi cum ar putea fi depăşit?

— Pe lângă frică, există alte două emoţii foarte puternice: ruşinea şi vinovăţia. Şi, de fapt, nu e în frică problema, ci în aceste două emoţii, femeia se simte vinovată faţă de propriii copii şi îi e ruşine de comunitatea în care trăieşte pentru că a eşuat. Noi suntem crescute de mici în ideea că trebuie să avem o familie, că femeia e cea care întreţine căminul. Şi, mai este o chestie, speranţa că omul se va schimba. Agresorii nu se schimbă. Şi dacă ţi-ai învăţat lecţia, îţi faci bagajul şi ai plecat. E de lucru cu aceste femei.

— Pe de altă parte, dacă bărbaţii suportă un abuz, le vine mai greu să vorbească despre acest fapt. Cum trec ei peste asta?

— Din experienţa mea de lucru cu oamenii, bărbaţii trec mai uşor peste asta. Pentru ei, asta se transformă într-o luptă: cine va câştiga. Ei au acest instinct al luptei, şi când înţeleg că au pierdut bătălia, plâng că au pierdut, dar merg mai departe. Femeile, pentru că au această caracteristică a împăciuirii, riscă să nimerească mai uşor în capcana victimei. Bărbaţii ies foarte uşor din această stare. Din păcate, ies în agresor, de obicei. În fine, nu e diferenţă în suferinţa umană, între cea masculină şi cea feminină.

— Copiii care cresc în aceste familii păstrează reminiscenţe din ceea ce au văzut, auzit acasă…

— Sunt traume foarte puternice acolo… Inclusiv un divorţ, care, chiar dacă a fost civilizat, provoacă traume copiilor, ceea ce înseamnă că mamele sau taţii trebuie să stea într-o relaţie toxică de tipul ăsta. Eu cred că aici e nevoie de ajutorul specialiştilor. Şi asta e o chestie importantă la noi: oamenii trebuie să înveţe să meargă la specialişti, deoarece noi avem nevoie de ajutorul celorlalţi şi ăsta este un ajutor absolut normal. Pentru că noi eram o societate închisă, era preotul care te asculta, exact aşa ai nevoie şi acum să-ţi verşi durerea, să te audă cineva. A fi ascultaţi este una dintre nevoile noastre de bază.

— Deseori, pentru a-şi rezolva problemele din familie, legate de violenţă, alcoolism, oamenii de la noi aleg să meargă la tot felul de ghicitori.

— Ceea ce se întâmplă este această poveste cu „mi-i făcut”. Asta te absolvă de responsabilitate, pentru că cineva te-a blestemat. Atunci e foarte simplu să te speli pe mâini de vinovăţie şi să rămâi în postura de victimă. A ieşi din starea de victimă înseamnă să înţelegi că tu eşti responsabil pentru viaţa ta. Apropo, în viitorul apropiat umblatul la aceste doamne va deveni un trend. Pentru că nu ne permitem să mergem la specialişti să cerem ajutorul.

— Poate nu că nu ne permitem, dar nu ştim cum şi nu ştim unde, la cine?

— Poate că da. Şi atunci psihologii ar fi cazul să devină mai vizibili. Dar, asta trebuie să fie o reţea instituţionalizată, oamenii să afle de ei. Noi suntem o societate tradiţională, ne şi este frică de psihologi şi-i confundăm cu psihiatrii. În Moldova sunt psihiatri buni, dar e mult mai uşor să mergi la o ghicitoare, care să-ţi dea soluţia fără ca tu să fii nevoit să lucrezi cu tine, să-ţi asumi responsabilitatea pentru propria vindecare. Inconştientul nostru are nevoie de sacru, dar munca trebuie să o faci tu.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.R. şi A.C.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *