A fi scriitor înseamnă a vrea să exprimi neexprimatul…

Interviu cu Nicolae Leahu, poet, eseist, dramaturg, publicist, critic literar,
decan al Facultăţii de Filologie, Universitatea de Stat „Alecu Russo”
din Bălţi

— Domnule Nicolae Leahu, aş începe acest dialog cu o întrebare de “încălzire”: cum e să fii astăzi scriitor în R. Moldova?

— Dragă Olga, ceea ce numim noi scriitor nu e decât arareori ceea ce, în general, pare a fi. Oameni, mai buni sau mai răi, suntem, pare-se, în fiece clipă, dar… scriitori? măcelari? aviatori? Mai degrabă, suntem ceva doar în act, în clipele când obligăm nerostitul să se rostească; tranşând o carcasă de dinozaur sau urmărind cum execută comenzile computerul de bord. E alogic să spui: “Ce urât dansează măcelarul nostru! Păi tocmai, măcelarul n-are nicio treabă cu coregrafia, la fel cum nici maestrul de balet nu va fi evaluat cu unităţile de măsură de la abator. Arghezi se mândrea că l-ar fi văzut în una dintre zilele copilăriei sale pe Mihai Eminescu trecând oarecum abătut pe o stradă bucureşteană. Întrebarea mea e cine trecea, totuşi, abătut, pe acea stradă: Poetul Eminescu? pacientul Eminescu? ideologul conservator Eminescu? fiul Ralucăi Eminovici sau fratele Harietei? Sunt sigur că Arghezi n-avea cum să surprindă Poetul, în particular, nici toate celelalte paliere ale fiinţei sale la un loc, deşi ele treceau, desigur, pe stradă într-un mod inefabil. Identitatea este un fel de doamnă crocantă, un mister insolubil, care îşi are o explicaţie plauzibilă doar în act, în acele clipe de angajare existenţial-creativă care impun suveranitatea (precară, tranzitorie) a unei anumite ipostaze a personalităţii umane. O ştire radio de acum câteva zile: “un poliţist şi-a împuşcat iubita cu arma din dotare!” Nu, nici poliţistul şi nici vreo iubită n-au participat la această tragedie, ei, pur şi simplu, nu erau acolo, pentru că lor, prin definiţie, nu li se putea întâmpla aşa ceva… Întâmplarea vizează doar doi oameni care abia urmează să fie înţeleşi în esenţa fiinţei şi a conflictului lor. A fi scriitor în R. Moldova e numai un fel de a spune: când scriu, sunt, verba volant, un punct cu centrul pretutindeni şi circumferinţa nicăieri, adică fac abstracţie de faptul că cetăţenia mea se întâlneşte pe undeva cu astronomia, geografia politică sau cu cea literară. Alta e dacă aceste astrogeografii îşi propun să mă adopte şi să mă integreze unui discurs: cultural, politic, religios, estetic etc. N-au decât, pentru că, odată publicate, gândurile sau fantasmele nu-mi mai aparţin, se dizolvă ori în neant, ori în fluizii alterităţii…

Nu ştiu ce înseamnă a fi scriitor în R. Moldova, or condiţii pentru scris se pot găsi în orice loc din lume, ţin să cred că ştiu însă ce înseamnă a fi scriitor pur şi simplu: unii visează să exprime inexprimabilul, eu mă mulţumesc să exprim neexprimatul. Cel mai ades, din moment ce mai şi dăm la tipar câte ceva, reuşim să ne exprimăm pe noi înşine. Şi e prea puţin: e o jale…

— Care ar fi motivaţia ca un tânăr să se dedice scrisului?

— Voi dezamăgi multă lume. Dacă dorinţa de recunoaştere contează, atunci nu există nici o altă motivaţie pentru a te dedica scrisului, literaturii, mai exact. Scrisul e un mod de a fi al naturii cum sunt evaporarea, condensarea, acumulările de energie şi descărcările electrice. Ceva există într-o formă sau alta, se transsubstanţiază, parcurgând un drum, după care face cale întoarsă (vezi mitul eternei reîntoarceri) şi iar o ia de la capăt. Ce motivaţie are apa să se evaporeze? Apar nişte condiţii şi se evaporează. După care intră în raza unui alt fenomen. Iarăşi apar nişte condiţii şi, de această dată, se condensează. Cade când n-o mai leagă nimic de fenomenul anterior. Iată că circuitul apei în natură explică până şi scrisul. S-ar putea însă ca literatura să fie doar unul dintre impulsurile naturii către ficţiune, către sine însăşi, de fapt, natura fiind o ficţiune a lui Dumnezeu. Cât priveşte banii, câştigul, pentru că încoace pare să bată interogaţia, în materie de scris banii sunt mai degrabă un accident, un surâs al destinului individual într-un lanţ de grimase sociale. Tinerii trebuie să ştie că, dacă despre aceasta e vorba, succesul financiar e mult mai lesne prognozabil în cu totul alte domenii, în comerţul cu ţigări şi spirtoase, în politică, adevărat e că şi riscurile sunt mai mari: unii sunt împuşcaţi, alţii fac puşcărie sau tresar în somn. În literatură rişti cu nişte idei, pe care, fii sigur, dacă-s bune, chiar şi fără să fi reuşit să le ambalezi pentru “eternitate”, le va valorifica oricum cineva. Din fericire, componenta iraţională a lumii e deloc neglijabilă şi oamenii aleg mereu altceva, inclusiv un anumit mod de a practica literatura. Dacă ar fi fost altfel, dacă s-ar şti unde e cazul să ajungem şi ce să scriem o mie de ani de acum încolo, probabil că ne-am topi cu toţii într-un topos cu numele Plictis/ Spleen/ Exces/ sau Lehamite. Aşa, avem o şansă: alegem, investim, perseverăm, anulăm, reluăm etc., etc.

— Care sunt sursele Dumneavoastră de inspiraţie sau, altfel spus, ce vă provoacă să scrieţi?

— În juneţe mă consideram “un inspirat”. Era mai curând o iluzie. Sunt totuşi lucruri care mă provoacă să scriu: mai ales despre ceea ce simt, ce visez, ce citesc. Aş fi vrut să fi scris eu “Velierul beat”, “Metamorfoza”, “Mă numesc roşu”, “Canonul occidental” sau “Richard III”. N-a fost să fie, cum recita Noica o vorbă din bătrâni. Aşa că citesc şi tălmăcesc, citesc şi răstălmăcesc, traduc limba norilor pentru urechea firului de iarbă de pe limba unui bouţ alb, al lui Vasile Vasilache, probabil…

— Scrieţi cu pixul sau la computer? Apariţia mijloacelor electronice şi a internetului a influenţat actul scrierii? Dar pe cel al lecturii?

— La o adică, am putea să scriem şi cu plugul, pe câmpuri („Divina comedie” s-ar întinde pe toată Siberia), şi cu avionul, pe cer, cu praf policrom. Tot mai simplu şi mai organic e a scrie, totuşi, cu pixul, pentru că până şi caligrafia implică fiinţa, focalizând-o în literă, în lunecarea lină sau în sacadarea nervoasă a mâinii pe hârtie. De aceea am şi scris “Erotocritikon. Făt-Frumos, fiul pixului”. Dar, se vede că, n-am încotro, volumul al doilea, “Laptopul Ilenei Cosânzeana”, se va scrie în conformitate cu titlul. Atât că n-am nicio siguranţă că va rezista concurenţei muncii artizanale, care nu suportă medierile: croşetarea unui pitic verde care croşetează un pitic roşu croşetându-l pe piticul verde. Unde mai pui că între toţi aceştia care scriu direct la calculator, şi cu greşeli încă, nici un Cervantes, nici un Shakespeare! Cât priveşte influenţa, sigur că le-a influenţat. Acum, trebuie să dobândim şi certitudinea că ar fi făcut-o în bine. Privind peisajul literar, mă îndreptăţeşte el, oare, să fiu optimist? După cum vedem, cantitatea de informaţie procesată e în urcuş, cunoaşterea pare să se diminueze, iar dezorientarea ontologică devine regulă…

— Cum credeţi, va creşte, în timp, interesul pentru lectură?

— Deşi nu-s rudă cu Cassandra, e de bănuit că interesul pentru lectură va creşte în măsura în care lectura va determina ceva esenţial în orizontul pragmatic al omului actual, solicitându-i nu atât o cunoaştere gratuită, cât una vitală, angajând fiinţa în lupta pentru supravieţuire. Nemaifiind sigur de nimic în plan alimentar (de exemplu, mănânci carne de cal arăbesc, de ponei, de căluţ de mare sau de… calul popii?), omul… postuman, cum spun filozofii, va fi nevoit să afle tot mai multe, pentru a-şi face viaţa interioară mai suportabilă, mai puţin angoasată. Deloc întâmplător, prin urmare, şi dezideratul învăţării pe parcursul întregii vieţi, lansat recent de învăţământul european.

— Încercând o prognoză, cum vedeţi poezia peste 50 de ani?

— Cu niţică imaginaţie, ne putem şi teleporta. Peste 50 de ani nevoia de poezie va fi la fel de importantă, doar că substanţa ei se va disipa în alte şi alte lucruri şi fenomene, de la orice imagine şi spot publicitar la discursul celorlalte arte, care o vor îngloba, la ştiinţă şi Dumnezeu ştie încă ce. Poezia este un liant, ea leagă fiinţa de nefiinţă, raţionalul de iraţional, aspiraţia către ideal de spaima de frumuseţea rece, egolatră, a florii albastre sau a… soarelui negru; este însăşi metamorfoza (în mişcare, îmi vine să scriu), o formă de substanţializare a efemerităţii şi de efemerizare a substanţei, o comedie a tragicului îngânând tragicul comediei. Scăpând unei definiri “exacte”, poezia nu defineşte bine decât nevoia de a defini stările indefinibile. Sper ca statutul ei, peste jumătate de secol, să nu se fi schimbat, iar creativitatea individuală să se arate inepuizabilă în interiorul unor norme/exigenţe pe care le vom fi acceptat, resemnaţi, cu toţii, ca artişti, nu precum nişte umbre ale ideii de artist.

— Aţi putea să-mi spuneţi de ce nu avem şi noi literatură de bulevard? Pătrunderea ei pe piaţa de carte ar fi în folosul sau în detrimentul receptării literaturii clasice?

— O, de literatură de bulevard chiar nu ducem lipsă, atât că noi nu prea avem bulevarde în accepţia clasică şi nici întreaga infrastructură… bulevardieră; e un fenomen al culturii de masă, dar cum noi evoluăm doar în salturi (în salturi mongole, după Eugen Lungu), facem scrum, inevitabil, unele etape, mai şi amestecând impulsurile elitiste cu junghiurile plebeiene. Literatura de bulevard inventează cititorul, e adevărat, dar un cititor docil, consumator de subiecte cu happy end, de “iubiri”, “aventuri”, “răsturnări” etc., fără a-l şi cultiva. Îl conservă, ca la borcan, într-un fel de infantilism intelectual, capabil să vadă lumea doar în alb şi negru, fără nuanţe. Clasicii n-au de ce se teme de ea, dar n-au nici de ce-i duce dorul…

— Cum aflaţi interesele de lectură ale cititorilor? Cât de mult vă conformaţi cererii? Şi, în genere, reuşesc scriitorii să influenţeze cererea?

— Glumind, aş putea spune, asemeni politicienilor, comand sondaje. În realitate, niciun scriitor serios (dar este scrisul o meserie serioasă?) nu se interesează de… cerere. Poate pe vremea lui Homer, când eposul făcea un joc sincretic, antrenând cuvântul, muzica, dansul şi instrucţia întru… cele înalte. În modernitate, însă, scrie Flaubert “Doamna Bovary” pentru că ar exista o cerere? Dimpotrivă, răsplata este că-i acuzat de sfidarea bunelor moravuri. Ca şi Charles Baudelaire, ca şi Henry Miller sau Vladimir Nabokov, dintre cei mai cunoscuţi. A cui cerere, este întrebarea? Răspunsul nu poate fi decât: a cititorului ideal, adică a unui cititor care, pur şi simplu, nu există. Dar, în anumite circumstanţe (preparate artistic), opera reuşeşte să-l inventeze. Cititorul este invenţia operei în măsura în care însăşi opera este invenţia cititorului. Faptul că şi autorul e prin preajmă face ca ecuaţia să dobândească un plus de mister. Cu alte cuvinte, m-aş conforma, dar cui să mă conformez: cititorului Unteanu? cititorului Untilă?

— Cum explicaţi faptul că în R. Moldova nu se scrie o literatură ştiinţifico-fantastică?

— Simplu. S-a mai şi scris (Mânăscurtă, Gromov ş.a.), dar n-a prea mers. Poate şi pentru că, între timp, SF-ul cedase locul cyberpunk-ului, iar acesta era ameninţat de cinematografie, de rapida dezvoltare a jocurilor electronice şi a realităţii virtuale etc. În fond, nu e nicio tragedie să nu produci ceva care a ajuns la supraproducţia de serie în altă parte, problema e că nu prea reuşim să lansăm alternative la alternative, iar logica pieţei postmoderne anume în această direcţie se orientează.

— V-aş ruga să vă amintiţi, în calitate de analist literar, care a fost cea mai dură recenzie pe care aţi scris-o. Avea cumva şi motive extraliterare?

— Ei bine, de ce ne-am aminti lucruri atât de triste?! “Duritatea”, în critică, nu este un scop în sine, nu în numele ei se scrie şi merită să se scrie. Adevărat că, uneori, când o anumită formă de agresivitate (grafomania, de exemplu, face parte din această categorie) iese la rampă, salvarea e, susţin militarii, în “bombardamentul chirurgical”. Restul e spectacol, spectacolul literaturii însăşi, care, ca şi harbuzăria păzită de spaimă, mai temperează ispitele, mai îmblânzeşte gesturile deocheate, întronând, uneori, chiar eleganţa şi rafinamentul. Despre eventualele motive extraliterare, ce să spun?: criticii sunt oameni, au simpatii, au şi idiosincrazii, important e însă să primeze ideile, criteriile, discernământul. “Birui-va gândul!” – proclama încă Maiorescu.

— Ce aduc nou scriitorii postmodernişti?

— În sensul acesta, al aducerii, nu-s prea originali, aduc o mulţime de lucruri cunoscute: să zicem, Umberto Eco, în “Numele trandafirului”, re-aduce o discuţie despre carte, biblioteca-labirint, râs, crimă şi pedeapsă, dogmatism, opulenţă şi sărăcie, castitate şi impuritate etc., etc. Mii de cărţi au plonjat în adâncurile acestor cuvinte, dar cartea lui Eco îşi spune povestea oglindindu-se în ea însăşi cu înalta ştiinţă a gravităţii jocurilor (teologice, semiotice, politice) de limbaj. Şi ce mai aduc nou postmodernii? De exemplu, neîncrederea în infailibilitatea ideologiilor (bolşevism, fascism etc.) şi în tirania “adevărurilor”. Sau: conştiinţa faptului că identitatea e un sac fără fund, care nu se umple niciodată, deşi lasă mereu impresia că-i arhiplin. În definitiv, străvechea noutate a noutăţilor postmoderne este că suntem închişi într-o carte, o carte care nu poate fi recitită, ci doar, fatalmente, citită la nesfârşit. Până scapi de ea, ascunzând-o, borgesian, într-o bibliotecă. De aici şi consecinţele imediate: importanţa citatului, a aluziei, a relaţiilor dintre textul care se scrie cu el însuşi şi cu celelalte texte. Nu e nici mult şi nici puţin: e o înţelegere autoironică şi autoparodică a literaturii şi a funcţiilor ei. Ceea ce înseamnă că postmoderniştii au groază de infatuare, osificare, clasicizare… Dar, unii dintre cei care mai sunt numiţi postmoderni, ca şi urmaşii lor, de fapt, între timp au ajuns să fie post-postmoderni… E o discuţie care ar putea fi continuată ca şi cititul cărţii respective: la nesfârşit…

— Este un moment potrivit pentru a pune punct acestei suspensii. Vă mulţumesc!

— Plăcerea divagaţiei a fost a mea. Şi eu Vă mulţumesc!

Pentru conformitate, Olga BULAT