Vă urăsc, dragi studenţi

„Bătălia din Valle Giulia” este numele convenţional dat ciocnirii puternice dintre studenţi şi poliţia italiană care a avut loc pe 1 martie 1968, la Roma. În acea zi, aproximativ 4000 de studenţi au asaltat blocul facultăţii de unde anterior fuseseră goniţi de către poliţie. Studenţii au încercat să recucerească clădirea folosind pietre şi alte obiecte drept proiectile. Doar câţiva dintre poliţişti erau în posesia armelor de foc, dar, din fericire, ei nu le-au folosit. În urma asaltului, 148 de poliţişti şi 478 de studenţi au fost grav răniţi, iar 232 de persoane au fost arestate. Opt maşini poliţieneşti au fost distruse.

În pofida susţinerii explicite pe care studenţii au primit-o din partea mişcărilor de stânga, inclusiv a Partidului Comunist Italian, tinerii au fost sever şi neaşteptat criticaţi de către scriitorul şi cineastul Pier Paolo Pasolini – probabil, autoritatea cea mai semnificativă a stângii nonconformiste din Italia acelor timpuri. Imediat după Bătălia din Valle Giulia, Pasolini publică poemul „Vă urăsc, dragi studenţi”, în care se declară de partea poliţiştilor, văzând anume în ei adevăratul proletariat – fiii celor obidiţi de soartă. Aceşti oameni, scria Pasolini, nu au avut posibilitatea materială de a studia, fiind nevoiţi să se înroleze în rândurile poliţiei – o muncă sigură, deşi prost plătită. Concomitent, Pasolini consideră că tinerii protestatarii sunt copii de bani gata ai unor taţi cu poziţii sus-puse. Le zicea că lupta lor este o farsă sau, în cel mai bun caz, în loc să lupte cu adevărata Putere, ei, inconştient, atacă adevăraţii săraci – pe poliţişti, jertfele veritabile ale societăţii. Pasolini, deşi admiţând motivaţiile ideologice ale studenţilor, îi crede reprezentanţii clasei medii, respectiv, predestinaţi pentru a eşua în tentativa lor de a iniţia o schimbare prin revoluţie, numindu-i chiar fascişti de stânga, avizi de putere. Pasolini afirma că marile agenţii de presă europene au motive, pe de o parte, să urmărească atât de părtinitor generaţia tinerilor care mai întâi provoacă poliţia, iar apoi îi dăruieşte flori, iar, pe de altă parte, să nu fie măcar puţin interesaţi de lupta dusă de muncitorii obişnuiţi din fabrici şi uzine. Muncitorii nu vor ajunge să scrie articole pentru ei, căci nu au timp să studieze limbi străine, pe când studenţii ştiu şi să scrie, cunosc şi limbi străine! Deşi Pasolini afirma că e împotriva Poliţiei ca instituţie, căci asta e structura pe care se bazează orice Putere, iar Puterea are două modalităţi de a stârni ura împotriva săracilor: 1. prin simplul fapt de a-i menţine săraci, dându-le pensii şi salarii mizere (sărăcia este întotdeauna tratată cu ură de către cei mai înstăriţi); 2. prin a înregimenta fiii săracilor în rândurile poliţiei. Devenind poliţişti, flăcăii ajung repede învinuiţi de omucid, iar devenind ucigaşi, aceşti săraci sunt urâţi şi mai mult. Actualmente în R. Moldova Puterea practică ambele metode.

Poemul a fost, desigur, prost primit de către tinerii protestatari. Pentru unii dintre ei Pasolini era parte dintr-un stabiliment cultural, care într-un fel era exact obiectul contestaţiilor studenţeşti, deci era o autoritate de care trebuiau să se dezbare neîntârziat, oricât de avangardistă ar fi fost opera lui. Pentru alţii, versurile lui Pasolini au stârnit sentimente de vinovăţie. Au fost şi dintre cei care au afirmat că Pasolini se contrazice. În opera sa el întotdeauna a fost împotriva catalogării persoanelor, dar în poem făcea ce-i displăcea cel mai mult, îi clasifica din start pe cei antrenaţi în conflict: studenţii erau „răi”, iar poliţiştii erau declaraţi „buni”. Se pare că textul a furnizat argumente împotriva mişcării studenţeşti atât conservatorilor italieni, cât şi PCI (după tulburări PCI şi-a schimbat atitudinea, criticând studenţimea italiană). Au fost şi voci care au zis că Pasolini nu a vrut decât să provoace opinia publică. Practic, fiece film pe care-l turna sau carte pe care o scria era însoţită de scandal, dar şi o încercare de a-şi reafirma crezul – a fi împotriva a tot şi a toate. Deşi poezia lui Pasolini este mai puţin cunoscută decât opera sa cinematografică neorealistă, „Vă urăsc, dragi studenţi” a fost tradus în zeci de limbi şi este adesea pomenit în discuţiile despre contextul evenimentelor din primăvara anului 1968. Totuşi, această afirmaţie ironică antistudenţească a sa nu l-a împiedicat să-şi continue rubrica din revista „Lotta Continua” – (Lupta continuă) – ziarul mişcări italiene de extremă stânga cu aceeaşi nume, înfiinţată de un grup de studenţi-muncitori. Lupta continuă era focalizată pe răspândirea atitudinii combative şi antirepresive dinspre tineri către muncitori. Mişcarea a jucat un rol important în crearea „centrelor sociale” din Italia. Influenţa ei se simţea în special în rândurile imigranţilor nou-veniţi, precum şi ale muncitorilor tineri şi necalificaţi, pe când „clasa muncitoare tradiţională” şi-a păstrat afilierea cu PCI şi cu mişcarea sindicalistă. …Să nu speri, scria Pasolini. Speranţa e ceva inventat de politicieni pentru a face electoratul fericit…

Teodor AJDER, psiholog