Războiul de la Nistru: dincoace de tranşee
2 Martie ne duce în fiecare an cu gândul la războiul anului 1992 de la Nistru. Un război, deşi cinic, totuşi eroic pentru Moldova, scăldat în sânge, dar şi călcat în picioare. Kremlinul a insistat mult, deşi fără succes, să-l catalogheze ca „interetnic”, luptătorii de la Nistru i-au zis „război de independenţă”, iar CEDO îl califica în 2004, în „cazul Ilaşcu”, drept unul de agresiune din partea Federaţiei Ruse.
Dacă e să ne amintim de contextul politic 1992, Moscova pornea războiul exact în ziua în care Moldova îşi primea „botezul” la ONU. Consternată, bănuim, Rusia-„mamă” riposta împotriva actului de independenţă al Moldovei, declanşându-se în toată amploarea sa de jandarm imperial, sadică, brutală şi, genealogic, posesivă, lăsând în urmă, de o parte şi de alta a Nistrului, tot ce poate semăna un război.
Lecţia 1992 de la Nistru, de altfel ca şi a tuturor războaielor de independenţă din istoria omenirii, rămâne, în fond, aceeaşi: libertatea nu se dăruieşte, ea se cucereşte. Altceva e ce am făcut noi cu această libertate şi, respectiv, Rusia cu războiul său, dacă şi după 17 ani de la eveniment nici Chişinăul şi nici Moscova nu le pot găsi o continuitate logică.
Războiul de la Nistru a durat 142 de zile, grele zile pentru o Moldovă care nici armată încă nu avea. Cu sute de morţi şi alte câteva sute de invalizi, cu zeci de dispăruţi fără urmă, orfani, văduve şi refugiaţi prin lume, cu „execuţii exemplare”, rămase în practica de război a Rusiei încă de la Lenin, şi cu multe alte atrocităţi, specifice unui război. Comportamentul Rusiei în acest război este clar, mai puţin clar rămâne, însă, comportamentul de după război al oficialilor de la Chişinău, cărora le scapă din agenda zilei evenimentul din 2 Martie. E altfel de 2 Martie decât de 9 Mai sau de 23 februarie, ori 22 aprilie, ori de ziua miliţiei sovietice…
Luni, în toată republica au avut loc manifestări de comemorare a eroilor războilui de la Nistru. În toate bisericile s-au tras clopotele şi s-au oficiat slujbe de pomenire. La Chişinău, peste 2000 de combatanţi au umplut Piaţa Marii Adunări Naţionale, aşteptând, în toiul dimineţii, apariţia preşedintelui Voronin, tot el şi comandant suprem. N-a apărut. A trimis pe „alţii”, mai „mici”. Nu s-a întâmplat să fie nici la monumentul Eroilor Independenţei din str. Pan Halippa. De ce oare? Mai târziu, din telejurnalul serii de la „Moldova-1” aflam că a avut zi de spectacol la palat, cu roluri speciale, toate cu măşti. De dimineaţă a convocat în şedinţă Consiliul Suprem de Securitate, ca să discute despre drepturile consumatorului. Vă închipuiţi ce problemă (electorală) de neamânat, nici măcar pentru o altă oră a aceleiaşi zile. Ceva mai târziu, în timp ce combatanţii mărturiseau presei că îşi scot pensiile de la stat prin judecată, Voronin semna, la palat, decretul despre majorarea cu 50% a pensiilor (electorale) pentru veteranii celui de-al doilea război mondial. Şi asta tot pe 2 Martie. Întâmplător oare? De unde acest cinism şi sadism comunist de mahala? Nici Tiraspolul, că să nu mai zicem de Moscova, nu procedează în acest hal cu „eroii lor” de la Nistru.
Cineva îmi va replica că, pentru 2 Martie, Guvernul a alocat (din acelaşi considerent electoral, probabil) 400 000 de lei pentru ajutoare şi acţiuni de comemorare. Da, dar eroii nu sunt cerşetori, ca să fie trataţi, ocazional, cu pomeni. De ce dar, domnule preşedinte, unora pensii „mărite”, servite pe tavă, iar altora, de mântuială şi „cerşite”? De ce atâta dispreţ „oficial” pentru unii şi atâta respect, tot oficial, pentru alţii? Ca să nu las întrebarea în aer, vă şi răspund: pentru că războiul de la Nistru a fost unul de eliberare natională, adică anti-sovietic şi, respectiv, anti-comunist, pe când cel de-al doilea război mondial este chiar opera comuniştilor.
Petru GROZAVU
