Prietenul meu, poliţistul

Recent, m-am întâlnit cu un prieten pe care nu-l mai văzusem de ceva timp şi care, de vreo 4 ani, este reprezentant al forţelor de ordine. Deşi suntem, în principiu, pe diferite baricade, am avut mai multe peripeţii împreună în trecut, şi m-am bucurat de acea întâlnire întâmplătoare. Arăta prietenul meu cam necăjit şi abătut. Când m-a zărit, a schiţat un zâmbet scurt. I-am zâmbit şi eu.

Dintr-o ochire am observat câteva pete gălbui în regiunea buzunarului stâng al cămăşii albe, iar la genunchiul drept pantalonii aveau o mică ruptură. În buzunarul drept al cămăşii se întrezărea o bancnotă de 200, îndoită, şi, după felul în care buzunarul ieşea în faţă, se înţelegea că nu e vorba doar de o singură bancnotă.

— Ai primit salariul?, îl întreb.

— Care salariu!, îmi zice acesta, cu un fel de ironie şi disperare în glas.

Aşa ajunge să-mi spună că a împrumutat nişte bani din cauza unor probleme legate de starea casei părinteşti. Din vorbă-n vorbă, îmi zice cât de tare s-a săturat de serviciul pe care îl are. «Am două zile libere pe lună, iar uneori nici pe astea. Nu pot face nimic în voie. Una-două şi sunt sunat, şi trebuie să plec într-o parte sau în alta», povesteşte acesta. Îmi zice şi de salariu şi de faptul că, timp de 1o luni, nu şi-a cumpărat nicio haină. «Am 3 000 de lei. 1000 – dau pe gazdă, cam tot atâta investesc în lucru. De parcă e firma mea», zice prietenul meu ironic despre serviciul său.

În plină criză economică, îi spun şi eu să-şi schimbe serviciul. «Păi şi unde să mă duc?», zice el. «Depinde de ce poţi face». «Nu pot nimic altceva, zice, hotărât, prietenul meu. Poate doar la stroikă, dar cu constituţia mea… Nicidecum nu pot măcar cu un kilogram să mă îngraş». Trebuie să subliniez că, pentru înălţimea lui, acesta într-adevăr este slab.

Îmi aduc aminte de perioada în care ne-am cunoscut. Era întotdeauna bine dispus, deşi problemele de tot soiul se ţineau scai de el. Spunea pe atunci franc şi mândru că vrea să devină poliţist şi că ăsta este visul lui. Noi, ceilalţi, visând la cu totul altceva, mai făceam mişto de el din acest motiv. El nu se sinchisea. «Da, eu vreau să fiu ment paganîi (poliţist împuţit), cum ziceţi voi, dar eu asta vreau», ne spunea el senin şi cu un pic de naivitate. Aşa ne-a făcut să-i respectăm alegerea.

Au urmat luni în şir de lucru obositor în patrulă. Iarna, când revenea serile acasă, urechile îi erau învineţite de frig. Avea o cremă, nu ştiu de care. Se ungea cu ea, dar, în cele din urmă, oricum a avut nevoie de medic, ca să scape cu ele întregi. Au mai fost şi multe altele, până a ajunge la ziua de azi. Acum, însă, mă întreb: dacă ar fi ştiut în ce situaţie va ajunge, şi-ar fi urmat visul sau ar fi preferat ca acesta să rămână vis?

Nicolae CUŞCHEVICI