O „împuşcătură” în gol

Pe vremea lui Mircea Druc eram pe aceeaşi linie de plutire cu Statele Baltice. Unde sunt ei? Unde am rămas noi? Da, departe, pentru că R. Moldova a avut nenorocul să fie guvernată de „statalişti”, care au speculat pe contul „patriotismului moldovenesc” şi au făcut din ea o vacă bună de muls pentru ei, copiii, cumetrii, finii, naşii lor şi nu i-au rupt de la „porţie” nici pe ruşi… La ziua de azi, 10% din populaţie deţine 90% din avuţiile acestui stat. Ăsta-i stat?

Prima şedinţă plenară a parlamentului din sesiunea de primăvară 2018 nu s-a trecut fără scandal. Reacţiunea socialistă, mobilizată de preşedintele Dodon, a încercat să ridice deputaţii la un nou asalt anti-Istorie şi anti-România, făcând-o, ca întotdeauna, pe marii statalişti. Fracţiunea PSRM a cerut plenului adoptarea unei „Declaraţii de condamnare a acţiunilor cu caracter unionist în R. Moldova”, ocazionate de Centenarul Unirii, pe care le-au etichetat ca anticonstituţionale şi periculoase statalităţii R. Moldova. Iniţiativa socialiştilor vine ca urmare a războiului declarat de Igor Dodon primarilor şi consiliilor locale care au votat în localităţile lor Declaraţiile de Unire cu România. Deşi în presă şi oficial s-a spus că aceste Declaraţii nu poartă (cel puţin la ziua de azi) un caracter juridic şi sunt mai degrabă acţiuni simbolice într-un an aniversar, Dodon a rămas pe poziţii de război. Amintim că, pe 31 ianuarie, preşedintele a postat pe reţelele de socializare un mesaj prin care a adus critici la adresa semnatarilor Declaraţiilor de Unire, acuzându-i de „acţiuni antistatale, antipopulare şi anticonstituţionale”, care „au la bază intenţii de lichidare a statului R. Moldova şi Unirea cu România”, scria Igor Dodon pe pagina sa de Facebook, contrariat de amplificarea curentului unionist în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Nu s-a trecut fără ameninţări: semnatarii Declaraţiei de Unire – cu dosare penale, iar Ministrul de Interne, Serviciul de Informaţii şi Securitate şi Procuratura Generală – cu sancţiuni pentru „neglijenţă în serviciu”. Din aceeaşi postare de pe Facebook, mai aflăm că Dodon a dispus, în aceeaşi zi, convocarea Consiliului Suprem de Securitate, „pentru a lua atitudine faţă de astfel de manifestări antistatale”. Mai departe de declaraţii, însă, nu s-a mers. Nici din partea lui Igor Dodon, preşedintele, şi nici în parlament. „Declaraţia de condamnare a acţiunilor cu caracter unionist în R. Moldova” nu a luat foc. Era de aşteptat, din momentul în care la nivelul şefiei parlamentului şi guvernului, poziţia preşedintelui Igor Dodon nu a fost agreată nici de speacherul Candu şi nici de premierul Filip. Pavel Filip anunţase, prealabil, că dacă Consiliul de Securitate va fi convocat, personal va cere să fie examinată în şedinţă, ca prioritară, chestiunea prezenţei militare ruse în Transnistria, iar Andrian Candu opinase că „chestiuni simbolice nu cred că trebuie discutate la Consiliul de Securitate. Sunt multe alte subiecte stringente şi de actualitate”. La fel şi în parlament. După un schimb de replici tăioase între fracţiunile parlamentare, iniţiativa socialiştilor, pusă la vot, nu a fost susţinută decât de comuniştii lui V. Voronin. „Împuşcătura” a fost una în gol. Tot în gol au rămas şi declaraţiile lui Igor Dodon. Consiliul Suprem de Securitate nu a mai fost convocat, la dosare penale nu s-a ajuns, în schimb numărul Declaraţiilor de Unire s-a dublat. Şi, în consecinţă, de la tribune şi ecrane a devenit mult mai patetic şi mesajul pro-statalist al socialiştilor şi, personal, al lui Dodon: „Noi, stataliştii, nu vom permite nimănui să lichideze R. Moldova” (?!). Curios lucru: nu există zi sau mesaj în care socialiştii să nu se dea cei mai mari statalişti. Dar care statalişti? Care stat? Unde-i statul? Trei paşi de la Prut până la Nistru? Şi altul, dincolo de Nistru, controlat de Rusia sau convenit cu Moscova? Ăsta-i stat? Nu la Moscova, tovarăşi socialişti, trebuie căutată „independenţa R. Moldova” şi apărată „integritatea sa teritorială”, ruptă în două de Rusia. Ploconirea la Tighina, în faţa separatistului Krasnoselski, se cheamă patriotism, Igor Nikolaevici? Sau închinarea la mormintele cazacilor mercenari, aduşi de pe aiurea şi puşi să împuşte în independenţa R. Moldova? Sau poate federalizarea (gubernizarea) R. Moldova se cheamă patriotism? Sau ajutorul cerşit, acum câteva zile, de la Krasnoselski, ca să te ajute electoral (cu haite de votanţi, la fel ca şi în 2016) să readuci R. Moldova sub controlul Rusiei? Unde erai (eraţi) în 1992, când se vărsa sânge la Nistru, sau în 1991, când se vota Independenţa R. Moldova la Chişinău, în Piaţa Marii Adunări Naţionale? Făceaţi şcoală KGB-istă, iar azi faceţi politică KGB-istă. Faptul că R. Moldova are preşedinte încă nu înseamnă că este stat. Şi nici dacă are parlament şi guvern. Da, suntem membri ai mai multor foruri internaţionale, avem toate atributele şi simbolistica unui stat, numai că, de la 1991, de la Independenţă încoace, R. Moldova, cu excepţia perioadei Druc-Muravschi, nu a avut şansa să se dezvolte şi să devină stat. De ce? Pentru că, începând cu 1994, a încăput, fiind şi azi, pe mâna fostei nomenclaturi sovietice sau FSB-iştilot post-sovietici. Iar aceştia nu au idealuri naţionale. Ei au doar interese. Personale sau de haită. Şi atunci la ce bun acest stat? În 26 de ani la guvernare s-au perindat 7 parlamente, cel puţin 12 guverne titulare, 7 preşedinţi (inclusiv interimari). Şi unde suntem? Pe vremea lui Mircea Druc, eram pe aceeaşi linie de plutire cu Statele Baltice. Unde sunt ei? Unde am rămas noi? Da, departe, pentru că R. Moldova a avut nenorocul să fie guvernată de „statalişti”, care au speculat pe contul „patriotismului moldovenesc” şi au făcut din ea o vacă bună de muls pentru ei, copiii, cumetrii, finii, naşilor şi nu i-au rupt de la ”porţie” nici pe ruşi… La ziua de azi, 10% din populaţie deţine 90% din avuţiile acestui stat. Ăsta-i stat? Un stat trebuie să fie cu aceleaşi şanse pentru toţi. Statul şi poporul trebuie să se regăsească unul în celălalt. E şi la noi la fel? Dacă era, nu aveam milionul de oameni peregrinând prin lume, nu aveam eroi ai Războiului de Independenţă murind de foame, nu am avea deportaţi, pe rol de veşnici exilaţi, nici sate fără lume, nici câmpuri fără ţărani, nici şcoli fără copii, nici viaţă fără speranţă. Aşa, însă, le avem. Şi atunci, la ce bun şi cine are nevoie de acest stat care nu e pentru toţi? La toamnă, avem alegeri. De noi depinde ce vom alege: pe loc şi înapoi, sau Unire şi Înainte?