O călătorie de „vis”

Nu e nimic nou în transportul public. Călătorim în autobuze, troleibuze şi microbuze ca să nu uităm cine suntem. Suntem oamenii care ne ne îmbulzim, ne înjurăm şi ne deprindem cu această stare de lucruri. Zilnic ascult „refrenele” taxatorilor „achitaţi taxa”, „permisele şi abonamentele prezentaţi”. Ei strigă, călătorii aud, dar asta nu ajută.

Să le luăm pe rând. Urci în troleibuz. În special dimineaţa şi seara acestea sunt supra-aglomerate. Te simţi ca o felie de salam presat într-un spaţiu închis cu peste 40 grade căldură. Auzi etichetările taxatoarei de pe undeva dintre oameni: „uşa din spate achită taxa„. Insistă şi şoferul: „stimaţi călători achitaţi taxa la timp, este control pe linie„. În toată aglomeraţia, chiar apare şi „controliorul” şi prinde un „zaicik„. Bun.

În autobuz. Nu e chiar atât de aglomerat dar, taxatorul e tot atât de insistent. Unii cetăţeni au şi ei încăpăţânarea lor: „da ce nu vezi că sunt pensionar?” Astfel, apar negocierile, cu participarea altor pasageri, împărţiţi desigur în două tabere. Şi nu e tot. În cazul în care vreun om îi achită taxatoarei preţul de doi lei în monede, aceasta îl şi întreabă supărată „da ce de hârtie nu ai?”. Frumos.

În maxi taxi. Unele sunt confortabile. Şoferul, uneori, îţi zâmbeşte şi îţi mulţumeşte atunci când cobori. Dar astea sunt încă cazuri excepţionale. De cele mai multe ori te simţi, dacă nu o felie de salam, atunci un cartof, care poate nimeri la o zdruncinătură, în braţele cuiva. Toate scenele, se produc sub acompanierea muzicală de „blatniak”. Vine momentul când vrei să cobori. Microbuzul poate porni din nou tocmai când abia ai pus un picior pe pământ. Celălalt reuşeşti să îl retragi doar din mers, prinz’nd cu urechea şi fraza „coboară mai repede şi nu dormi”.

Ce ar fi de schimbat? Atitudinea. Tuturor.

Veronica Russu