Natalia Dabija: Vii într-un sat mort

În drum spre satul Lidovca, am întâlnit copiii care veneau de la şcoală. Câtă voinţă trebuie să ai să te trezeşti de la şase dimineaţa şi să porneşti la  drum, pe ploaie, pe ninsoare, prin noroi sau pe soare dogorâtor,  doar pentru a ajunge la şcoală?

Şi ce gânduri te frământă când eşti bătrân şi nu mai poţi merge, iar pe lângă casa ta zile în şir nu trece nimeni?  Cui să îi spui o vorbă? Sperietorilor din grădină sau orătănilor din curte, căci oameni nu se văd cât cuprinzi cu ochiul.
Din ce trăiesc oamenii într-un sat depopulat? Strâng nuci de pe dealuri şi le vând. Câte nuci trebuie să strângi pentru a face de o pereche de papuci?

Am revenit de la Lidovca încărcată de întrebări. Încercam să înţeleg aceşti oameni, care se străduie să supravieţuiască întrun sat mort. Acolo nu se aude de eurointegrare şi de tehnomodernizare, ei vor doar să aibă din ce coace pâine. Noi vrem infrastructură, iar ei îşi doresc să găsească lemne în pădure ca să le poată vinde şi să cumpere minimul necesar. Drumuri reparate ca în Europa? Ei se roagă ca măcar iarna să împrăştie cineva zăpada de pe drumul care duce la şcoală.

Dar cine o să vină să facă ceva pentru satul cu o mână de oameni? Cum nu au acum, s-ar putea să  nu aibă niciodată un magazin alimentar sau un medic în sat. Mă întreb când au mâncat puţinii copii de aici o îngheţată? Ştiu ei oare cum arată un teatru sau un cinematograf?

Dar ei ştiu cum se dărâmă casele, cum arată ogrăzile pustii şi pâmânturile lăsate pârloagă. Ei ştiu cum arată bătrânii. În cârje, şi cu ochelari groşi şi vechi, prin care lacrimile sunt mari-mari.

Când am intrat în sat, la prima casă, o bătrână în două cârje „alerga” spre poartă. A auzit voci de oameni şi a vrut să vadă, să audă o fiinţă umană. Nu poate merge, nu are cu cine comunica. Tot ce are: pâine şi roşii. O dată pe lună îl vede pe poştaş, care îi aduce şi pensia.

Nici biserică nu există în sat, iar preotul vine doar pentru înmormântări. Oare cum află ei că cineva a decedat, dacă practic casele sunt răzleţe şi departe una de alta? Câteva case se află chiar pe partea opusă a iazului, pe nişte dealuri, unde doar pe jos poţi să ajungi sau cu căruţa.

Oamenii spun că de politică nu se interesează şi nici nu prea înţeleg ce se petrece în ţară. Câţiva dintre ei au televizor, dar nu prea au timp să se uite. Mai ales, acum toamna când este foarte mult de lucru, când e posibil să mai aduni câte ceva în beci şi în pod.

Anul acesta în sat a părut un nou-născut. Proaspătul tătic, deşi mai are câţiva, zice că se va descurca cu toţi copiii. Chiar dacă nu există magazine, clinici, şcoli, grădiniţe, teatre, locuri de muncă, el spune că îi va creşte în familie pe toţi.

Mi-a făcut bine să ajung la Lidovca. Poate că le-am dat peste cap rutina zilelor şi poate că ziua aceea a fost altfel pentru ei, dar zilele ulterioare par altfel pentru mine.

Natalia Dabija