Dodon pe urmele lui Sangheli

Încercaţi să-i întrebaţi pe ruşi, dacă unificarea cnezatelor ruseşti şi fondarea Rusiei Mari (Velikaia Rossia) de către marele cneaz Ivan al III (1462-1505), cunoscut şi sub numele Kalita, e bine sau nu? Nimeni nu va vorbi împotriva lui Kalita sau împotriva Rusiei, întregită de Kalita… Şi Rusia Mare nu s-a făcut prin referendum

Igor Dodon a convocat azi în şedinţă Consiliul Suprem de Securitate (CSS). E pentru a doua oară, de când e preşedinte. CSS a fost convocat, după ce săptămâna trecută Dodon a revăzut componenţa lui numerică şi şi-a asigurar, după cum susţine, cvorumul pentru ca premierul Pavel Filip şi spicherul Andrian Candu, să nu-i mai poată „bloca deciziile” în Consiliu (?!). Cine sunt „noii aşi”, încă nu se ştie, pentru că preşedintele nu a dat nume, dar, din declaraţiile făcute la NTV, aflăm că aceştia vin pe filiera „aparatului prezidenţial”, deci, sunt băieţi de trupă, verificaţi, cuminţi, loiali, care vor vota în Consiliu aşa după cum va fi voia „stâpânului”. Potrivit agendei preliminare, Igor Dodon este pornit să se războiască azi cu mai multă lume şi pentru mai multe lucruri. Şi rele, dar şi bune. Deşi pe ordinea de zi figurează şi Raportul Kroll, şi banii furaţi, şi pedepsirea hoţilor (vorbe, nu se va schimba nimic), şi Strategia Naţională de Apărare (se subînţelege Parteneriatul cu NATO şi cu România), şi securitatea informaţională (Legea antipropagandă), Dodon, este, totuşi, montat crucial pe un singur subiect din ordinea de zi: „acţiunile antistatale ale organizaţiilor, formaţiunilor, dar şi ale reprezentanţilor autorităţilor publice locale, cu privire la tentativele îndreptate spre lichidarea statalităţii R. Moldova şi activităţile care urmează a fi desfăşurate de către organele de drept ale ţării referitor la acest subiect”. E din declaraţia lui Dodon la NTV. Vorba e, aşa dar, de lupta „împotriva unioniştilor şi a unionismului”, lucru pe care Igor Dodon îl pregăteşte de mai multă vreme şi, în special, după ce, în republică, au prins teren Declaraţiile de Unire cu România semnate de primării şi consilii locale. Deşi Dodon se agită, numărul Declaraţiilor de Unire creşte. De la 80, săptămâna trecută, au ajuns la aproape 100. Ce va urma? Unioniştii îşi vor urma Calea şi Crezul, iar Dodon va continua să speculeze pe contul luptei cu ei.

Nu e exclus că, prin şedinţa de azi a CSS, Igor Dodon va căuta să dea start campaniei parlamentare din toamnă, pentru care antiunionismul va deveni principala sau una dintre principalele cărţi de joc. Nu e nou. Acelaşi lucru l-au mai practicat şi agro-comuniştii lui Andrei Sangheli la alegerile din 1994. Partidul Democrat Agrar (PDAM), luat sub aripa Moscovei, şi-a croit campanie electorală pe două slogane. Unu: „pâinică pe masă” (spicuşorul „de aur” de pe afişele electorale). Şi doi: „cine vrea unire cu România, să voteze Frontul Popular, cine nu, votează Partidul Agrar). Şi lumea a votat. Agrarienii, care s-au ţinut în primul parlament doar de chefuri, au încheiat campania electorală cu 56 de mandate din 101 şi au guvernat, mână în mână, cu confraţii socialişti ai lui Dodon (28 de mandate) timp de patru ani încheiaţi. Ar fi greşit să credem că agrarienii au câştigat alegerile. Agrarieni au furat acele alegeri. Şi au făcut-o, inclusiv prin concursul Frontului Popular care, în 1993, a refuzat să participe la alegerile locale şi le-a lăsat undă verde agrarienilor să pună mâna pe primării şi consilii, cu excepţia cazurilor în care a câştigat Partidul Forţelor Democratice (PFD). Şi în 1994, PDAM a făcut ravagii în alegeri, având primăriile, consiliile, comisiile electorale, controlate încă de preşedinţii de colhoz. S-a „votat”, vă daţi seama. Cu ce s-a ales Frontul Popular? Cu doar 9 mandate. Amintesc de toată această aritmetică, ca să fie clar că sloganul electoral „Cine vrea unire cu România, votează Frontul Popular…”, şi-a făcut treaba. Cu ce ne-am ales din „nu votaţi Unirea”? Peste 4 ani, la alegerile din 1998, lumea şi-a şters picioarele de agrarieni. Dar treaba fusese făcută: pâine pe mese nu a fost mai multă, averile colhozurilor au fost furate, infrastructura deşelată, arhivele incendiate (s-au şters urmele crimelor), iar satele – puse pe burtă. Mai prost decât au guvernat satele agrarienii, alături de socialişti, nu le-a guvernat nimeni. Ce ne facem la toamnă, că Dodon (Rusia) e la start şi pune la cale să repete exerciţiul electoral al agrarienilor şi să ne bage vată, în loc de minte, în cap, ca să poată, ca şi Sangheli, minţi că Unirea cu România e un rău?

Încercaţi să-i întrebaţi pe ruşi, dacă unificarea cnezatelor ruseşti şi fondarea Rusiei Mari (Velikaia Rossia) de către cneazul Ivan al III (1462-1505), cunoscut şi sub numele de Kalita, e bine sau e rău? Nimeni nu va vorbi împotriva lui Kalita sau a Rusiei, întregită de Kalita. De ce rușii sunt pentru o Rusie Mare, iar noi pentru o Românie mică? Însă, Rusia a devenit Mare nu pentru că au vrut cnejii. Sau că i-a întrebat cineva pe ruşi la referendum. Kalita a unit cnezatele prin sânge, cu forța, cu de-a sila. Pentru el conta Rusia, nu cnejii. Rusia trebuia salvată de sub ocupaţia tătaro-mongolă şi pentru asta trebuia să devină unită şi puternică. Şi a devenit. Şi rămâne Mare, lucru care s-a întâmplat şi în cazul României, începând cu Mihai Viteazu al Munteniei, continuând cu Alexandru Ioan Cuza al Moldovei şi terminând cu Regele întregitor al României Mari, Ferdinand. În acest 2018, se împlinesc 100 de ani de când am devenit un singur stat şi o singură naţiune. Problema Unirii cu România nu mai trebuie politizată în gol şi speculată la întâmplare sau electoral. Unirea cu România trebuie declarată o prioritate a politicii noastre naţionale, la fel după cum şi Bucureştiul a declarat Unirea cu R. Moldova o prioritate a României. Pactul Ribbentrop-Molotov, condamnat la APCE, dar şi de Rusia, nu mai e valabil din ziua în care ne-am proclamat independenţa.

A rămas să lichidăm consecinţele. Să nu ne mai jucăm de-a Istoria sau să ne batem joc de Ea. Să nu ne mai jucăm de-a simbolismul naţional, că trece timpul. Am avut podurile de flori din 1990 şi 1991, am avut şi Marşul Unirii sau Drumul Cruci Chişinău-Bucureşti în 1992. Declaraţia de Unire, semnată de autorităţile locale, nu mai e un simbol, e linia de start, poate şi mai mult, în anularea consecinţelor. Problema Unirii nu poate să mai rămână doar a Bucureştiului. Sau a Chişinăului. Problema trebuie trecută pe agenda cancelariilor euro-occidentale. Existenţa a două state româneşti sunt două probleme. Foarte diferite. Și deloc simple. La ce bun doi președinți, două parlamente, două guverne, cu două rețele diplomatice în lume și cu două politici interne și externe diferite, de multe ori contrare, care în loc să simplifice, complică lucrurile, nu doar la nivel național dar și regional. Cei 26 de ani de la independență ne sunt dovada că două state românești e prea mult, prea costisitor și fără rost pentru cetățean. O singură Românie ar fi cu o problemă mai puţin pentru toată lumea.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *