Copiii cu moştenire sovietică
De curând am cunoscut nişte tineri extraordinari şi optimişti. Sunt o familie, tocmai din motivul că nu au avut niciodată una. Au crescut la casa de copii, iar acum, după ce au împlinit majoratul, locuiesc într-un centru, unde, cu siguranţă, nu vor putea sta toată viaţa.
Ce se va întâmpla oare cu ei? Cum vor reuşi să-şi procure o locuinţă a lor, pe care n-au avut-o niciodată? Cum vor reuşi să-şi întemeieze familii, care atât de mult le lipsesc şi la care visează? Cine-i va ajuta să devină gospodari şi să-şi crească copiii la casa lor?
Pe lângă multe alte necazuri, prea puţini ştiu că din URSS am moştenit şi modelul de plasare a copiilor fără îngrijire părintească în instituţii pentru orfani. În perioada sovietică, politica de stat încredinţa statului responsabilitatea principală pentru creşterea copiilor, astfel asigurându-se că părinţii sunt implicaţi doar în muncă şi nu-şi pierd timpul cu educaţia copiilor.
După ce s-a „dus” Uniunea, tinerele state preocupate de procesul de tranziţie nu au fost capabile să menţină vechea reţea de servicii publice pentru copii, care de altfel este extrem de costisitoare, dar şi familiile, vulnerabile şi ele, s-au văzut nepregătite în a-şi asuma responsabilitatea pentru creşterea propriilor copii.
După 20 de ani de adaptare, tranziţie, luptă cu sărăcia şi, mai nou, cu migraţia, instituţionalizarea copiilor, care a tot crescut, s-a dovedit a fi nici pe departe o soluţie. Tinerii ies de acolo nepregătiţi de viaţă, după un regim de incubator, aceştia nu ştiu ce să facă atunci când devin majori, cu atât mai mult cu cât nici autorităţile nu pot face foarte multe pentru ei.
Acum, organismele internaţionale şi autorităţile tind spre dezinstituţionalizarea copiilor, care este unul mai mult decât necesară. Se încearcă a reduce numărul de copii aflaţi în instituţii rezidenţiale, prin integrarea lor în familiile biologice sau în alte instituţii de tip familial, unde să poată primi afecţiune şi grijă. Oare când vor simţi copiii rezultatele acestui proces? Cât va dura şi, într-adevăr, va fi posibilă şi reală această schimbare?
Tatiana Eţco tatianaetco.zdg@gmail.com
