Alina Radu: Mesaje – Gumeniţă vs Ilaşcu
Ieri, am aşteptat toată ziua un mesaj de la Iacob Gumeniţă. Ni s-a promis că mesajul va veni până la ora 10.30 dimineaţa. Se făcuse deja 12, apoi 1, 2, 3 – dar mesajul nu venea. Deşi ni s-a promis absolut sigur că vom avea acest mesaj, telefonul mobil de la care ni s-a lansat promisiunea a fost închis. „Voi vreţi să îi provocaţi anume pe cei cu dosare penale, să vă spună mesaje despre ziar”, a fost replica dată înainte de închiderea telefonului.
Ne-am amintit de mesajele pe care le-am primit în 6 ani de la cei cu dosare penale. Cred că scrisorile din închisori au fost cele mai multe. Şi nu numai scrisori. Sute de apeluri telefonice, sms-uri şi nu mai ştim câte beepuri ne-au parvenit în aceşti ani. Am încercat să răspundem cu un articol ori de câte ori se semnala un abuz. Mesajele publicate ale acestor deţinuţi, fie şi condamnaţi pentru o faptă penală, le cauzau suferinţe. Unii erau chemaţi la şefii închisorii, alţii erau vizitaţi de procurori, alţii – erau supuşi „şmonului” cu confiscarea telefoanelor mobile. Dar în scurt timp, mesajele reveneau.
Nu pot fi supuse vreunei comparaţii scrisorile primite de la Ilie Ilaşcu din închisoarea de la Tiraspol. Erau scrisori fără plic, fără timbru, fără ştampile poştale – dar absolut valoroase. Ştiu că a plătit un tribut prea scump pentru mesajele expediate la libertate: era bătut până la „deconectare” – aşa descria Ilaşcu punctul culminant al violenţei gardienilor transnistreni, dar şi mai dureros – i se interziceau pe perioade lungi întrevederile prin peretele de sticlă cu soţia şi copiii. Totuşi, el a continuat să scrie scrisori din închisoare până în ultima zi de detenţie, cu orice preţ. Acest sacrificiu a adus presei un mare avantaj – descrierea adevărului.
Scriu aceste rânduri şi revin, insistând la numărul lui Iacob Gumeniţă. Nu pot să nu insist, pentru că în timp ce aştept, citesc aceste mesaje, scrise din subsolurile poliţieneşti ale anului 2009: „Am fost dus la poliţie în portbagaj. Eram 6 persoane ghemuite acolo şi am fost lovit de câteva ori cu uşa peste cap, că nu încăpeam”, „Mai mult decât bătaia mă durea faptul, că am fost dezbrăcat până la piele”, „Alături de mine un tânăr a fost bătut până la sânge şi a căzut. Poliţiştii l-au apucat şi l-au aruncat afară în curte, ca să nu murdărească podelele”, „Nu mi-au permis să telefonez la părinţi. O persoană necunoscută i-a sunat şi le-a comunicat că „fiul dvs. este mort”, „Am cerut să mi se restituie inhalatorul, deoarece sufăr de bronşită astmatică. Poliţistul a venit până în faţa mea cu inhalatorul în mână şi l-a zdrobit cu piciorul în ochii mei. ..”
Formez iar numărul domnului Gumeniţă. Ascult sunetele surde în receptor şi citesc scrisoarea unui cititor trimisă recent la redacţie. E un bărbat de 78 de ani care nu poate uita ziua deportărilor, imaginile din vagonul pentru vite: „Femeii celea de la Cernăuţi îi muriseră toţi 4 feciori ca nişte flori, acolo, în mâinile ei. Timp de o săptămână i-a ţinut în braţe aşa morţi. Când s-a oprit trenul şi militarii au vrut să îi ia morţii, a sărit din vagon şi a luat-o pe câmpii. A fost împuşcată pe loc, pentru tentativă de evadare”.
Constat că avem două feluri de surse: care au ce spune şi vor să spună, şi care par să aibă prea multe de ascuns, de aceea tac. Ambele trebuie să fie egale în faţa jurnaliştilor. Degeaba cred unii dintre cei care au ce ascunde că jurnaliştii sunt „câini turbaţi”, „draci” şi „zgândărăsc să miroase”. Ar fi antijurnalistic să îi ignorăm, să nu îi întrebăm, să nu insistăm. N-avem cum altfel. Vom insista.
Alina Radu, alinaradu.zdg@gmail.com
