Părintele imnurilor

A intrat timid în redacţie, a căutat cu ochii pe cineva dispus să-l asculte şi s-a aşezat. Şi-a pus pălăria cu grijă pe masă, şi-a şters cu dosul palmei fruntea transpirată, a scos un oftat prelung şi şi-a început relatarea.

Spune că îl cheamă Alexandru D., şi are 85 de ani. De curând a ieşit de la Spitalul de Psihiatrie, unde a urmat, pentru nu mai ştie a câta oară, o cură de tratament. Fără să se sinchisească, bătrânul se autodefineşte drept „părintele imnurilor”, susţinând că el este cel care a scris aproape toate cântecele solemne din R. Moldova.

Kant şi Piaget l-au „înglodat”

„În tinereţe, am fost profesor de limbă moldovenească, cum se numea ea pe atunci, în satul de baştină, relatează Alexandru D., şi aveam o patimă enormă pentru clasicii străini. În special îmi plăcea Jean Baptiste Molière şi William Shakespeare”. Bătrânul spune că, pentru a-şi ogoi patima, era nevoit să apeleze la serviciile unor persoane care făceau contrabandă peste Prut, pentru a se delecta cu operele clasicilor respectivi, traduse cu litere latine, şi nu chirilice, cum erau în RSSM.

„Astfel, într-o dimineaţă, m-am trezit la uşa casei cu primarul, miliţianul din sat şi un individ din raion, de la partid, care mi-au făcut percheziţie”, îşi aminteşte Alexandru D. Evident, toată colecţia sa „românească” a fost găsită şi sechestrată. „Dacă ar fi fost numai asta, atunci scăpam ieftin, dar mai aveam şi câteva volume de-ale lui Kant şi Piaget, primite în dar de la un profesor din Bucureşti. Iaca astea m-au şi înglodat”, zice bătrânul.

Leac împotriva „spiritului burghez”

După ce i s-a întocmit un proces-verbal pentru „păstrare de materiale propagandistice burgheze”, a fost închis şi, din câte îi şoptise un gardian, trebuia să se aştepte să fie deportat, pentru a nu tulbura liniştea socialistă din sat. Noroc că un fost coleg de şcoală, ajuns ştab mare la raion, a pus cuvânt pentru el şi, în loc să vadă tărâmurile Kazahstanului, a ajuns între pereţii Spitalului de Psihiatrie din Chişinău.

„Deşi eram sănătos, doftorii s-au apucat să mă lecuiască de „spiritul burghez”, aşa că, la nici o săptămână de proceduri, mă prindeam asupra faptului că o luam razna”, povesteşte Alexandru D. Anume în acea perioadă, având destul timp liber şi ca să nu-şi lase minţile pradă pastilelor, a început să scrie toate poeziile şi fragmentele de proză pe care le ţinea minte. La scurt timp, însă, a compus şi creaţii proprii, doar că era nevoit să le distrugă pentru a nu i le găsi medicii.

După tratament, adio, şcoală

După vreo jumătate de an de „tratament”, medicii l-au trimis acasă, atenţionându-l că, la fiecare două luni, va trebui să revină la un control medical. La şcoala din sat nu l-au mai primit la lucru, fiind considerat potenţial periculos prin ideile citite în cărţile „burgheze”, aşa că a părăsit localitatea şi s-a stabilit într-un centru raional. Periodic, poliţistul de sector îi tot făcea vizite şi percheziţii, dar Alexandru D. deja învăţase minte şi distrugea orice lucru care ar fi putut să-l compromită. Aşa se scurse cea mai mare parte din viaţa sa, chiar dacă, între timp, URSS nu mai exista.

Dar, într-una dintre vizitele la Spitalul de Psihiatrie, urmată de câteva săptămâni de „tratament”, îl vizitase muza. Deşi i se mai întâmplase, atunci a fost altceva. Şi, de inspirat ce a fost, a scris vreo patru poezii într-o singură noapte, dedicate mai multor instituţii care îi marcase viaţa – Spitalul de Psihiatrie, Ministerul de Interne, Procuratură şi SIS. Spre dimineaţă, când se dezmeticise, îşi dădu seama că „tratamentul” îşi avu efectul. Or, în loc de a blama instituţiile în cauză, muza l-a făcut să le ridice în slăvi, ceea ce şi aştepta Partidul de la supuşii săi. Cu toate acestea, îi păru rău se le distrugă şi le ascunse sub saltea.

Poeziile i-au devenit imnuri

Mai târziu, acestea fusese găsite de un gardian care, evident, i le prezentă directorului. Fără să le citească, acesta s-a făcut foc şi pară şi l-a ameninţat că îşi va petrece tot restul vieţii la psihiatrie. „Dar, a doua zi, probabil după ce citise atent poeziile mele, directorul a venit la mine. Era binevoitor, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Mi-a spus să mă duc în cabinetul nr. 7 să-mi primesc pastilele şi că, după asta, pot să mă duc acasă. De poezii nu a suflat o vorbă”, îşi aminteşte Alexandru D.

De la acea întâmplare trecuse mulţi ani. Alexandru D. ieşise la pensie şi ducea o viaţă liniştită şi singuratică, fără TV, fără radio, fără presă. Doar el şi gândurile sale. Dar, într-o dimineaţă, pe când ieşea la magazin, trecuse pe lângă nişte tineri care chicoteau şi auzi catrenul unui cântec – „E unicul în codrul mare,/ În Moldova noi trăim, / E spitalul cel cu care/ Medicina ne-o slăvim…” Haios cântec, gândi el, când avu o străfulgerare: „Păi, e poezia mea!”

În căutarea dreptului de autor

Câteva zile la rând nu-şi putu găsi locul. Îl rugase pe copilul vecinului să-i găsească cântecul „în calculator”. Aşa aflase că fostul director de la Psihiatrie pretinde că ar fi autorul versurilor a ceea ce a ajuns să fie „Imn”. Pentru un sfert din pensia sa, copilul vecinului găsi şi imnurile celorlalte trei instituţii şi, ca bonus, îi spuse şi unde să se adreseze, dacă vrea să-şi revendice drepturile de autor – Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.

Aşa a şi făcut, doar că acolo i-au solicitat ciornele, ca să demonstreze că el le-a scris. „Da’ eu de unde să le iau, dacă tot ce am scris e la mine în cap, se nedumireşte bătrânul. De aia am şi venit la voi, că altcuiva n-am cui să mă jeluiesc”. Alexandru D. făcu un efort să-şi reţină lacrimile, dadu din mână a lehamite, îşi puse pălăria şi se îndreptă spre uşă, când, brusc se opri, întoarse capul şi întrebă, nedumerit, cu o speranţă în glas: „Da’ oare de ce n-a apărut şi imnul MAI-ului?” Fără să aştepte un răspuns, porni bombănind sub nas.

Pavel Alexeevici