Toţi au aşteptat să audă: „Nu vă sinucideţi, oameni buni”

Se pare că mulţi au trecut cu vederea această ştire. Mă refer la cea din 15 februarie, când am aflat că un încasator de la Banca de Economii (BEM), în vârstă de 60 de ani, s-a sinucis în propria casă, utilizând arma din dotare. Informaţia a fost confirmată de surse poliţieneşti, care au admis, între altele, că motivul acestui act disperat ar fi fost incapacitatea financiară a încasatorului de la BEM de a stinge un credit bancar, luat anterior dintr-o instituţie bancară.

Povestea creditelor, în condiţiile acestui dezastru financiar, este una aparte. Singurul gând care ar trebui să ne frământe acum în legătură cu acest fenomen ar fi ca nu cumva toţi cei care au avut curajul şi şi-au pus mintea cu sistemul nostru bancar să ia aceeaşi decizie fatală ca şi încasatorul. Cineva ar trebui să se gândească la ei. Dar cine?

Ieri, pe www.bem.md, singurele informaţii mai proaspete datau cu începutul lunii februarie 2015 şi acelea vizau, în mare parte, date despre organizarea, pe 17 februarie, a unei ample licitaţii de comercializare a gajului depus de persoanele care au solicitat credite de la BEM. Deci, într-o singură zi, pe 17 februarie, în cadrul unei licitaţii, erau comercializate 141 de case, apartamente, terenuri, întreprinderi, automobile sau unelte de muncă. Astfel, 141 de persoane, la acel moment, se aflau în situaţia încasatorului care nu avea de unde rambursa creditul. O fi existând, totuşi, diferenţe între cele două părţi. Dacă ai lăsat gaj un automobil, te poţi despărţi mai uşor de el decât, bunăoară, de o casă în care îţi cresc copiii sau nepoţii.

Pe 15 februarie, când s-a produs tragedia în familia acelui încasator de la BEM, rata de cumpărare a euro era deja 22 de lei pentru o monedă europeană, iar cea de cumpărare a dolarului american era de 19 lei pentru un singur dolar. Creditul luat de acel om disperat trebuia rambursat, probabil, reieşind din noile rate de schimb, şi acesta, la cei 60 de ani ai săi, nu a mai rezistat presiunilor şi a cedat. Ce ar fi făcut peste câteva zile, dacă ar fi rămas în viaţă şi ar fi urmărit creşterile necontrolate ale valutelor străine în raport cu leul moldovenesc? Deşi, în societate, cazul a fost trecut cu vederea, lumea fiind obosită de griji existenţiale severe, acest bărbat poate fi considerat prima victimă a dezastrului financiar prin care trece acum R. Moldova.

Ce vor face în continuare bătrânii, în faţa ghişeului de la farmacie, constatând că, din cauza preţurilor mari la medicamente, nu mai pot ţine în frâu tensiunea arterială sau glicemia amplificată de stresuri, lipsuri şi nevoi?

Ce vor face în continuare mamele, în faţa tejghelelor din magazine, când vor constata că nu mai pot cumpăra decât o lingură de brânză sau un strop de lapte cu banii de care dispun din ajutoarele sociale destinate îngrijirii copiilor?

Ce vor face bolnavii la uşa medicului? Dar cei plecaţi, care se gândeau să revină acasă? Ce vor face oamenii în faţa facturilor pentru consumul de gaze sau energie electrică?

Greu de spus, pentru că nici chiar proaspătul premier habar nu are despre preţurile din R. Moldova, de parcă ar locui prin hoteluri şi s-ar alimenta doar prin restaurante.

Nimeni nu ştie astăzi exact ce ar fi de făcut, deoarece niciodată, în R. Moldova, preţurile, odată crescute, nu au mai dat înapoi.

Zile în şir oamenii au aşteptat o explicaţie, o promisiune, un mesaj de speranţă, au aşteptat vocea unui responsabil care le-ar fi spus: „Nu vă sinucideţi, oameni buni”, că leul e leu… Au aşteptat o încurajare, să nu-şi facă griji din cauza fluctuaţiilor, care sunt vremelnice, fiind motivate politic. Toţi aşteptau să audă că şi această criză, precum multe altele din viaţă, va trece, dar nu au auzit, pentru că cei responsabili de ea nu o simt.