Există viaţă fără guverne?
Şi iarăşi a eşuat o Alianţă („alianţă” fiind, pare-mi-se, un cuvânt-fetiş pentru politicienii de la noi), iar criza politică moldovenească se mediatizează iarăşi şi în Occident. Partenerii internaţionali, ONG-uri, grupuri de interese vor ieşi cu apeluri şi implorări: ”Formaţi, vă rugăm, un nou guvern!” Ca şi cum toată viaţa pe planetă (Moldova?) ar înceta dacă fiecare metru pătrat nu ar avea un preşedinte sau un prim-ministru înscăunat, care ar veghea, înţelept şi dezinteresat, asupra societăţii!
Panica de a rămâne fără guvern sau fără o gaşcă de politicieni instalaţi pe termen lung la putere (”stabilitate politică”) e foarte stranie, dacă ne gândim la tradiţiile civice din Europa şi America de Nord. Cetăţenii de rând, timp de secole, identificau clasa politică ca pe o clasă de exploatatori care trebuie supusă unui strict control al societăţii civile. O perioadă fără guvern ”funcţional” ar semnifica inclusiv nemajorarea impozitelor.
După creşterea vertiginoasă a statului în sec. XX, nu întâmplător devenit secolul totalitarismelor, ne pomenim într-o situaţie jalnică. Timp de decenii, instituţia statului a capturat aproape fiecare sferă a vieţii noastre. Nu există aproape nimic care să nu fie monitorizat, reglementat, subvenţionat, sabotat sau favorizat de sectorul public. Cetăţenii se află în poziţia de şantajaţi. În cazul în care activitatea statului ar fi sistată, din motive financiare sau din cauza luptei pentru putere, am rămâne fără servicii comunale, spitale, fără învăţământ, paşapoarte, certificate de căsătorie etc., etc. Pe scurt, am recădea în barbarism. Doar cei cărora le datorăm progresul civilizaţional sunt… funcţionarii publici! Şi nu marii poeţi, inventatori, compozitori, antreprenori, sfinţi, cercetători!
Să-l cităm, în acest context, pe economistul american Murray N. Rothbard, marele adversar al comunismului şi al etatismului în general:
”Statul este un grup de oameni care practic au reuşit să-şi aroge monopolul asupra utilizării violenţei într-o anumită regiune teritorială. (…) Aşadar, statul face uz de monopolul său pentru a-şi exercita puterea asupra locuitorilor unei regiuni teritoriale şi pentru a se bucura de fructele materiale ale acestei puteri. Astfel, statul este unica organizaţie din societate care îşi obţine în mod regulat şi deschis veniturile monetare prin utilizarea violenţei agresive; toţi ceilalţi indivizi şi toate celelalte organizaţii (cu excepţia celor cărora li se deleagă acest drept de către stat) nu obţin avuţie decât prin producţie paşnică şi prin schimb voluntar al produselor de care dispun. Această întrebuinţare a violenţei pentru dobândirea venitului său (denumit „impozitare”) este piatra de temelie a puterii statale. Acesta este fundamentul pe care statul îşi edifică structura puterii, deasupra indivizilor de pe teritoriul său, impunându-le reglementări, penalizându-i pe critici, subvenţionându-i pe favoriţi etc. Statul îşi mai arogă monopolul coercitiv asupra diverselor servicii critice necesare societăţii, menţinându-i în felul acesta pe oameni dependenţi de el pentru obţinerea serviciilor-cheie, rezervându-şi controlul asupra punctelor critice de comandă din societate şi inoculând, totodată, în rândurile populaţiei mitul conform căruia doar el ar putea furniza aceste bunuri şi servicii. Astfel, statul are grijă să monopolizeze poliţia şi serviciile juridice, posesia drumurilor şi a străzilor, oferta monetară, serviciile poştale, precum şi să monopolizeze sau să controleze efectiv educaţia, utilităţile publice, transporturile, radioul şi televiziunea.” (text din domeniul public)
Rezultatul şantajului este previzibil. Societatea va ceda mai multe drepturi, va plăti mai multe impozite şi va deveni mai tolerantă faţă de abuzul de putere.
