EDITORIAL Războiul despre care am scris timp de 22 de ani
ZdG a împlinit la 29 iulie 22 de ani de muncă. Țin minte și acum primele numere de ziar. Era 2004 și ne-am pus scopul să scriem în fiecare număr un articol despre deținuții politici de la Tiraspol, despre familiile lor, despre soluțiile pentru această crimă împotriva drepturilor omului și despre regiunea transnistreană în general. Voiam ca oamenii să nu uite sacrificiul celor întemnițați, să nu creadă că acel curaj trebuie abandonat, că nu mai are sens să luptăm noi pentru noi.
N-am dus lipsă de subiecte, unele au fost total înfricoșătoare. În 2004, școlile cu predare în limba română din regiunea transnistreană au avut cele mai grele zile. „În 2004, anul școlar nu s-a început la 1 septembrie, s-a început tocmai la 17 februarie 2005. Cred că a fost unica școală în Europa și în lume care și-a început activitatea peste jumătate de an. Fiindcă miliția transnistreană a distrus tot ce a putut distruge în liceul nostru înainte de începutul anului școlar. Pe 1 septembrie 2004 am făcut careul solemn pe trotuar, în stradă, lângă curtea școlii. Atunci le-am spus părinților elevilor din școala noastră: «Școala nu e clădirea, școala sunt părinții și elevii.» Ne-a luat luni în șir să reparăm toate distrugerile comise la comanda administrației de la Tiraspol; pe 17 februarie 2005 tocmai ne-am întors înapoi în sediu. A fost o lovitură grea, am pierdut atunci mulți elevi – din aproape 700 de elevi au rămas 452. Dar școala a supraviețuit și Liceul «Lucian Blaga» este”, ne-a povestit Ion Iovcev, primul director al singurului liceu cu predare în limba română din Tiraspol.
În același an, la 1 noiembrie 2004, Centrala Electrică de la Cuciurgan, marea stație de producere a energiei electrice de pe malul stâng al Nistrului, a sistat livrările de curent către malul drept, care cumpăra de la Cuciurgan circa 70 la sută din necesitățile sale de curent. Lunar, Chișinăul plătea câte cinci milioane de dolari, contractul de livrare fiind valabil până în august 2006. Tot atunci, acea centrală și-a schimbat ilegal proprietarii, iar ceea ce a fost clădit cu efortul cetățenilor moldoveni ani în șir a fost acaparat de oligarhii ruși în câteva clipe. De atunci, securitatea energetică a Republicii Moldova a devenit mai precară ca oricând.
De-a lungul anilor, am scris mult despre sutele de mii de persoane deplasate intern din cauza războiului rusesc din 1992. Mii de familii au trebuit să fugă din calea războiului, lăsând acolo casele construite și bunurile agonisite. Pe partea cealaltă nu-i aștepta nimic decât sărăcia, umilința și nesiguranța. „Am părăsit tot ce am agonisit in decursul vieții si am venit aici doar cu o singură valiză. În scurt timp, am fost nevoiți sa alegem între Transnistria și teritoriul controlat de Republica Moldova. Această divizare mi-a transformat prietenii în dușmani. Alți refugiați se plâng că sunt considerați dușmani chiar de rude și nu se mai pot întoarce în localitatea natală… Am fost silită să abandonez casa în care locuiam pentru această odaie, deoarece nu am avut altă alegere. Guvernul ne-a promis atunci că ne asigură cu locuințe în următorii cinci ani”, spune Aurelia Dabija.
„Majoritatea dintre noi suntem participanți la lupte si avem statut de veterani de război, am contribuit la apărarea independenței și a suveranității R. Moldova, am crezut în promisiunile statului și am răbdat atâția ani, însă am rămas numai cu speranțele și promisiunile. Suntem disperați și dezamăgiți. Nu mai suntem în stare să așteptăm până când statul va binevoi să-și onoreze obligațiile, pentru că majoritatea dintre noi avem varsta de 35–70 de ani și până la soluționarea problemei în cauză am putea sa nu mai fim în viață”, spuneau atunci apărătorii Moldovei fugiți din satele de pe malul stâng, unde au locuit zeci de ani. La evidența Primăriei municipiului Chișinău erau 140 de familii intern deplasate.
Membrii Grupului Ilașcu au stat încarcerați în închisorile transnistrene începând cu 1992, fiind maltratați, mutilați și privați de libertate în timp ce CtEDO discuta cazul lor. Decizia CtEDO în acest caz a confirmat participarea directă a Armatei a 14-a ruse și a altor forțe ale Moscovei în acel război din 1992, cu toate consecințele lui.
Hotărârile CtEDO în privința școlilor cu predare în limba română din regiunea transnistreană confirmă același lucru: abuzuri împotriva copiilor, comise de autoritățile transnistrene cu sprijinul Federației Ruse. Hotărârile CtEDO cu privire la nenumăratele cazuri de încălcare a drepturilor omului invocă același vinovat: Federația Rusă, care a sprijinit regimul separatist de la Tiraspol.
Ieri, canalele de Telegram „Sputnik Moldova”, „Pridnestroveț” și celelalte din orchestra lor s-au întrecut la laude trase la indigo în legătură cu faptul că „misiunea rusească de pacificare” din regiune împlinește 34 de ani, susținând că fără această misiune pacea în regiune nu ar fi fost posibilă. Krasnoselski, Ignatiev și ambasadorul neacreditat Ozerov s-au întrecut pe ei înșiși lăudând implicarea armatei ruse în tot ce mișcă pe malul stâng al Nistrului, adăugând că Moldova e vinovată că a ales calea europenizării.
Nu. Așa-zișii „pacificatori” din regiunea transnistreană sunt ocupanți, abuzatori, au mâinile pline de sânge și armele pline de crime. Cazul Pisari a demonstrat până la CtEDO că „pacificatorii” comit abuzuri și crime.
Armata rusă staționează ilegal timp de 35 de ani pe teritoriul Republicii Moldova, fapt consemnat de însăși Federația Rusă, de aceea trebuie să plece de acolo pentru totdeauna. Depozitele de muniție din stânga Nistrului trebuie desființate sub observația unor misiuni partenere ale Moldovei. Abuzatorii drepturilor omului trebuie opriți și pedepsiți. Blocurile abuzive de pe Nistru trebuie scoase. Canalele de propagandă ucigașă trebuie oprite. Corupția trebuie stârpită, inclusiv în regiunea transnistreană, iar oligarhii locali trebuie responsabilizați.
