Editorial Criza de identitate. Moldovenilor, suntem români!

Fie că începi să citești acest articol din dezacord, fie că din susținere sau curiozitate, trebuie înțeles un lucru din capul locului. Problema de identitate din stânga Prutului (spoiler alert – românească) și rezolvarea ei este o discuție care trebuie avută, terminată și închisă, pentru a deveni istorie și a nu fi invocată decenii la rând drept eschivare. Speram sincer ca acest subiect să fie depășit de către clasa politică și de către majoritatea pro-europeană a țării. Speram ca cei 32 de ani de când se predă istoria românilor, ca mesajul ferm și fără ocolișuri al intelectualității și comunității științifice despre identitatea noastră românească să facă această (aparent) dilemă să fie una a trecutului. Se pare totuși că pentru unii încă e o temă contestată.

Ultimul element profund îngrijorător de retorică pe care l-am observat, a fost ideea creării unei „identități naționale/culturale moldovenești”. Astfel de inițiative sunt cu atât mai periculoase și derutante, cu cât vin din partea unor persoane sau chiar personalități care spun că simt și gândesc românește. Oamenii care s-au autoeducat sau au fost crescuți în spirit românesc nu se lasă ușor deturnați când sunt martorii discursului moldovenist din partea politicienilor sau grupărilor pro-ruse, stataliste ș.a.m.d. Dar când astfel de concepte pornesc de la ai tăi, din propriile rânduri, atunci sentimentele de nesiguranță și îndoială își fac loc și dezbină chiar și cele mai consolidate grupuri. Și astfel, oameni care în cazul dat nu ar fi acceptat o atare idee ca „identitatea moldovenească”, pentru că se simt tot mai puțin reprezentați, ori devin pasivi politic din dezamăgire, ori se lasă influențați de astfel de mesaje din nevoia de a rămâne reprezentați politic. 

Argumentul „de serviciu” este diversitatea culturală din R. Moldova. Este adevărat că avem o societate bogată în tradiții și diversă etnic. Dar, așa cum o limbă nouă nu e făcută din 2-3 jargoane (cum zicea marele lingvist bălțean, Eugeniu Coșeriu, „cu câteva cleioance, cu câteva sărnice şi cu câțiva baistruci nu se face o limbă!”), nici minoritățile unui stat nu transformă fundamental etnia, apartenența culturală, neamul. Că om fi noi cu toții – românii basarabeni și ucrainenii, rușii, găgăuzii, bulgarii și alții – cetățeni ai R. Moldova, este adevărat. Dar această diversitate nu este suficientă pentru a crea națiunea „moldovenească” drept element edificator al statului R. Moldova, așa cum națiunile greacă, poloneză, română, italiană etc. sunt părți  edificatoare ale propriilor state, în pofida minorităților existente acolo. De fapt, anume într-un stat național modern, liberal și democratic, minoritățile au garanția drepturilor mult mai statornică decât acolo unde majoritatea etnică nu știe cum să se identifice.

O altă unealtă retorică prin care se continuă la nesfârșit această polemică este cea a supracomplicării și izolării individului de adevărul evident. Vasăzică, înainte să spunem că vorbitorii de română din R. Moldova sunt români, trebuie ca „istoricii să caute, să delibereze, să decidă aceste subiecte complicate”. Ridicol. Istoricii și-au făcut tema de acasă din ziua zero a identității românești și au afirmat și confirmat în majoritate covârșitoare, alături de alți intelectuali că suntem români, iar Prutul nu reprezintă o barieră culturală, lingvistică sau etnică. 

Ne-au rămas și restanțe. Atât Academia Română, cât și Academia de Științe a Moldovei, au susținut revenirea în drepturi a limbii române la noi. Or, este elementar faptul că în contextul nostru istoric, neamul care vorbește (matern) limba română nu poate fi altul decât cel românesc. Tocmai pentru acest lucru, termenul de „moldovean” ca și etnie trebuie să fie în mod legal, științific și universal echivalat cu cel de „român”. Astfel, următorul recensământ ar arăta mult mai clar și incontestabil structura etnică din stânga Prutului, permițând totodată minorităților să se autoidentifice etnic.  

Un ultim gând. Să nu uităm că dacă noi avem luxul să purtăm aceste discuții lejer, în saloane și săli de conferințe, propunând absurdități ca „identitatea civică”, atunci semenii noștri din alte state (în primul rând, din Ucraina) suferă anume din cauza noastră. Până în prezent, din cauza faptului că identitatea de „moldovean” care vorbește „limbă moldovenească” putea fi folosită drept scuză, statul ucrainean diviza minoritățile vorbitoare de română în două grupuri: în Bugeac – moldoveni, în Bucovina de Nord – români. Conform recensământului din 2001, numărul acestora se ridica la un total de 258600 de „moldoveni” și 151000 de români, care împreună ar reprezenta al treilea cel mai numeros grup etnic din Ucraina, după ucraineni și ruși. Perpetuarea de către noi a unei identități imaginare „moldovenești” nu ar face decât mai dificilă sarcina României (și a R. Moldova) de a ajuta aceste grupuri și de a motiva și/sau pune presiuni pe statul ucrainean să le respecte și să le promoveze drepturile (independent de și neinfluențând susținerea necondiționată pentru Ucraina împotriva Rusiei).

Voi fi de acord cu faptul că noi, românii, precum și ceilalți cetățeni ai R. Moldova, avem nevoie de o idee comună care să ne unească eforturile. Aceasta poate fi integrarea europeană, instituționalizarea apropierii și reunirii cu România, accederea în NATO. Dar o IDEE comună nu trebuie să știrbească din IDENTITATE. Pe termen mediu sau lung, identitatea europeană va deveni tot mai pronunțată. Acesta e un lucru bun – va permite ca indiferent de etnii, particularități culturale sau regionale, eforturile transnaționale să fie unite mai cu „dare de inimă”, iar interesele colective să fie puse în capul mesei. Europa va ști ce vrea și cum vrea să  obțină. Dar o identitate pan-europeană nu se poate construi dacă nu știi ce ai fost înainte să fii European. Iar noi, dragilor, suntem Români.