Editorial Cum să facem Unirea – dincolo de vorbe
Luna aceasta se fac 105 ani de la Unirea Basarabiei cu România. De 32 de ani votul și vocea unioniștilor a decis de nenumărate ori procese ireversibile ca renașterea națională, înlăturarea conducerii comuniste, integrarea europeană, definitivarea unui sistem politic non-oligarhic. Să eviți și să excluzi discuția despre Unire din politica Republicii Moldova înseamnă să negi atât istoria a 80% din populația acesteia, cât și voința unei majorități absolut posibile.
Dar ce ar însemna includerea discuției despre Unire? Că doar se fac destule deja – se felicită guvernul și președintele României de 1 decembrie, avem Ziua Culturii de ziua nașterii lui Eminescu, avem 2-3 ședințe comune de guvern strânse la ciorap. Vă răspund – comparați discuția despre Unire cu cea despre integrarea europeană în ultimii 15 ani.
Când un exponent politic, inclusiv din actuala guvernare, era întrebat înainte de un oarecare scrutin „Cum ne integrăm în UE?”, „Veți lua majoritate parlamentară?” sau „Are doamna Sandu șanse să-l învingă pe Igor Dodon?”, răspunsurile nu erau doar „Iată asta poporul o să decidă”, ridicând din umeri, așa cum adesea se face când e vorba despre Unire. Nu, munca de convingere, pe bună dreptate, mergea mai departe. Se vorbea despre calitățile candidatului, despre rezultatele deja atinse în mandatele precedente, despre pregătirea candidaților de pe listele electorale, se discutau pașii și politicile concrete din programul de guvernare. Pe scurt, atunci când vrei și crezi în ceva, nu lași mâinile în jos și spui „Poporul o să decidă”. Tot poporul ar decide și în scenariul integrării Moldovei în Uniunea Europeană – din fericire, datorită instituționalizării acesteia, comunicării constante și consecvente despre oportunitățile și beneficiile eurointegrării, avem acum între 55% și 70% din populație care susțin acest proces. Dar a fost întotdeauna așa?
De aproape 15 ani avem un Minister al Integrării Europene – și au fost destule perioade când integrarea europeană era demonizată sau cel puțin non-majoritară în sondaje. Chiar și în 2014, în plină vâltoare de europenizare, sondajele arătau că până la 60% din populație considerau Rusia drept cel mai important partener economic (când, de fapt, chiar și comerțul exclusiv cu România era mai mare decât cel cu Rusia) și doar 47% considerau Uniunea Europeană drept cel mai important partener economic. E destul să ne amintim că așa ciunt și oportunist cum a făcut-o, guvernarea comunistă a îndreptat vectorul spre Europa în anii 2000, și nu pentru că o trăgeau alegătorii de mânecă. Avem Viceprim-ministru pentru Reintegrare și Biroul politici de reintegrare, când la fel, nu există un consens în ce privește cum trebuie soluționată problema transnistreană. Cu toate provocările, calea europeană a Republicii Moldova este acum incontestabilă, ireversibilă. Chiar și guvernele sau liderii pro-ruși nu au reușit să deturneze acest vector.
Niște calcule simple dar necesare. Dacă toți unioniștii (cu mici excepții) sunt pro-europeni, iar la 11 iulie 2021 40% din populația cu drept de vot se declara unionistă (fără a socoti și diaspora), asta înseamnă că mult peste jumătate din cei care și-au dat votul pentru PAS erau unioniști. Survine întrebarea: fiind conștienți că o proporție covârșitoare din propriul electorat ar vota pentru Unire, de ce se eschivează în continuare liderii politici de la a face pași concreți în această direcție? O să mi se reproșeze că au loc vizite dese la Chișinău și la București, că s-a finalizat gazoductul Iași-Ungheni, că România ne e mai aproape ca niciodată energetic și economic. Dar să nu încurcăm…gazul cu Unirea. Contractul e contract, vizita diplomatică e vizită diplomatică. Dar un parcurs ireversibil pentru Unire nu se stabilește prin acțiuni izolate.
Iată de ce văd nu doar prielnică, dar chiar imperativă crearea unui organism plenipotent, a unui așa-zis Minister al Unirii, delegarea unui Viceprim-ministru pentru Reunire (pentru că nu e deloc mai puțin importantă decât reintegrarea), constituirea unui Birou specializat ș.a.m.d. Primul și cel mai important rol al acestui nou minister sau al funcției de rang înalt ar fi comunicarea. Sentimentul pro-european nu a crescut pentru că s-a tăcut și oamenii au fost lăsați să deducă beneficiile și efectele integrării europene.
Fiecare proiect de infrastructură, grant cultural, bursă studențească trebuie să primească atenția pe care o merită – pentru că în ultimă instanță, este un efort sincer și necondiționat al românilor din dreapta Prutului pentru cei din stânga acestuia. O altă funcție ar fi elaborarea politicilor de aliniere a cadrului legislativ, a celui guvernamental, crearea planurilor de acțiuni pentru o eventuală perioadă de tranziție. Evident că lista de responsabilități nu s-ar termina aici. Important e să nu se umble cu jumătăți de măsură. Dar muncă ar fi destulă.
Nu e corect să nu livrezi absolut nimic tangibil și ireversibil pentru cei care și-au dat votul de unionist timp de 30 de ani. Nu e corect pentru copiii educați în spirit românesc care cresc și moștenesc aceleași idealuri, dar odată cu ele, și aceleași dezamăgiri și trădări. Și acest text nu e unul retoric, relativ. Este un mesaj tranșant și ferm că nu mai putem pierde timpul cu neglijența politică față de Unire. Vremurile întotdeauna au fost și vor fi tulburi. Mereu va exista un risc, un efect negativ, o pierdere. Dar Unirea trebuie instituționalizată. De altfel, generația mea nu va rămâne ultima trădată.
