Dilema corectitudinii politice
Pas cu pas, „graţie” eforturilor unor ONG-uri specializate şi ale activiştilor, devine tot mai cunoscut termenul de corectitudine politică. De altfel, în restul lumii, deja timp de decenii, acest termen restricţionează libertatea exprimării. Să luăm un exemplu din cotidianul american. Recent, senatul studenţesc al Universităţii din Kansas a votat cu o majoritate de două treimi pentru interdicţia folosirii pronumelor care specifică genul, adică a echivalentelor în engleză pentru „el”, „ea” sau „ei”, deoarece ar reprezenta „microagresiuni” împotriva persoanelor cu o orientare sexuală care nu face parte din categoriile „vechi”.
După cum spune, pentru spaţiul american, istoricul şi moderatorul radio Tom Woods, există doar o cărticică mică de opinii „permisibile”. În SUA, ele ar acoperi spectrul politic dintre Hillary Clinton (Democraţi) şi Mitt Romney (Republicani). Ambii reprezintă establishment-ul politic pro-Wall Street. Dacă cineva, din neatenţie, deviază de la opiniile aprobate oficial, este atacat de „gardienii opiniei publice”: politicieni emblematici, jurnalişti de elită şi ONG-uri aservite. După asta, de obicei, se derulează un spectacol jalnic, în care „inculpatul” expiază public păcatele. Îşi va recunoaşte greşeala, va spune că a fost neatent, că nu a intenţionat să ofenseze pe nimeni, îşi va cere scuze de la „victimele” colective care s-ar fi putut simţi ofensate.
În trecut, liberalii clasici, luptătorii pentru libertăţile civice, făceau o distincţie foarte clară între agresiunea fizică şi agresiunea verbală, prima fiind ceva uşor de stabilit, pe când ultima depinzând de interpretarea personală. Este una dacă, după cum transmite Radio Europa Liberă, minoritatea azeră din Iran se indignează că într-o emisiune TV se arată un conaţional curăţându-şi dinţii cu peria de la WC şi alta dacă, aşa ca în SUA şi nu numai, trebuie înlocuite cuvintele „mama” şi „tata” cu „părintele 1” şi „părintele 2” pentru a nu ofensa pe cineva. Astfel, ne dăm seamă că, consecvent aplicată, corectitudinea „corectă” ne duce la abolirea limbii ca atare. Orice cuvânt este potenţial ofensator pentru cineva. Aceasta creează o arbitrarietate, în care oamenii se tem să se pronunţe deschis din teama de a fi sancţionaţi: prin concediere, reproş public sau excluziune socială. Autocenzura devine normă.
Multe state „democratice”, dar şi UE, angajează personal care să urmărească şi să intervină în secţiile de comentarii la ziare şi alte site-uri online pentru a „corecta” „opiniile greşite”. După cum relata ziarul britanic Telegraph încă în 2013, UE a stabilit un buget, atunci încă modest, de peste 2 milioane de euro pentru a contracara comentariile „eurosceptice” online. Despre state mai puţin democratice, cum ar fi Turcia şi Rusia, de mult se raportează o asemenea practică.
Pe de altă parte, în timp ce limbajul şi sentimentele sunt „patrulate” şi monitorizate de „Poliţia gândirii”, protecţia integrităţii fizice şi a proprietăţii private este compromisă. Şi dacă cetăţeanul de rând vrea să se apere, spre deosebire de SUA, unde acesta are dreptul la portarmă şi la apărare, în unele ţări „dezvoltate”, victima unei crime poate deveni şi infractor. Potrivit revistei germane „Focus”, un proprietar de 30 de ani al unei case l-a lovit cu pumnul pe un spărgător surprins în locuinţa sa, care era înarmat cu o şurubelniţă. Poliţia spune că „victima nu ar fi avut dreptul să-l bată pe criminal (un tânăr de 17 ani, cu peste 200 de delicte în dosarul său de la poliţie), ci doar să-l imobilizeze!”.
Corectitudinea politică e o armă convenabilă pentru a provoca dezbinare în societate, pentru a împiedica oamenii să se unească. Or, „minorităţile” din toata lumea – sexuale, etnice, religioase etc. – sunt afectate la fel de inflaţie, furturi „legale”, corupţie şi o politică externă agresivă. Dar, cine ştie, poate curând chiar politicienii vor cere „protecţie” specială, spunând că a numi corupt pe un politician concret îi ofensează deopotrivă pe toţi ceilalţi politicieni, pe cei „frumoşi şi conştiincioşi”.
