Căderea Pactului Voronin—Tkaciuk
Deşi timpul vine tot mai mult peste noi cu o toamnă ploioasă şi rece, la Prut se face cald. Relaţiile Chişinăului cu Bucureştiul reintră în fază de normalitate.
La începutul acestei săptămâni, la Chişinău, în mai puţin de două zile de consultări, la nivelul miniştrilor de Externe, a fost parafată Convenţia privind micul trafic de frontieră cu România, documentul urmând să mai treacă girul şefilor de guverne de la Bucureşti şi Chişinău. Premierul V. Filat şi-a anunţat, în aceeaşi zi, disponibilitatea de a pleca la Bucureşti şi, dacă România nu ar fi fost în criză de guvern, posibil, am fi avut procedura încheiată. Oricum, gheaţa s-a spart şi până la sfârşit de an, potrivit şefului diplomaţiei de la Chişinău, Iu. Leancă, populaţia din zonele de frontieră va putea beneficia de un regim simplificat de circulaţie spre România, iar asta înseamnă, potrivit estimărilor prealabile, circa un milion de oameni, practic, o treime din numărul real al populaţiei R. Moldova. Dacă e să vorbim despre beneficiile Convenţiei pentru simplul cetăţean din zonele periferice, întotdeauna ţinut la distanţă de «centru», impactul socio-material va fi pentru el unul enorm. În linii mari, însă, semnarea Convenţiei poate fi considerată o primă evadare din prizonieratul Pactului Ribbentrop—Molotov, convenită oficial, şi o anulare, fie şi în limitele cadrului normativ european modern, a consecinţelor acestui pact criminal. Intenţia? Readucerea la normalitate a vieţii într-o zonă transfrontalieră. Tocmai această normalitate i-a speriat, probabil, pe comunişti în 2007 şi după 2007, când au refuzat semnarea Convenţiei. În loc de soluţii, comuniştii au căutat, de fiecare dată, motive, explicându-şi refuzul ba cu lipsa Tratatului politic de bază între R. Moldova şi România, ba cu cel de frontieră. Deşi niciodată nu şi-au dorit să meargă până la capăt. Ca şi în cazul consulatelor de la Cahul şi Bălţi. A urmat cumva ceva după ce Bucureştiul a acceptat cererea Chişinăului pentru dschiderea a două consulate «moldoveneşti» la Iaşi şi Constanţa? Desigur. Un nou pact antiromânesc Voronin—Tkaciuk. Voronin a procedat în relaţiile cu Bucureştiul exact ca şi Smirnov în relaţiile cu Chişinăul, schimbându-şi mereu condiţiile, nu şi poziţia. Aşa că «temerarii» gemeni zodiacali din Voronin s-au dovedit a fi, până la urmă, nimic mai mult decât nişte raci ordinari. Să trecem, însă, peste ce-a fost.
Liberalizarea frontierelor a fost dintotdeauna visul de aur al populaţiei din zonele limitrofe, ajunse, în urma politicilor arbitrare, periferii subdezvoltate, văduvite de atenţia «centrelor» şi lipsite de relaţie şi comunicare cu vecinătatea imediată, de multe ori aceeaşi ca mediu identitar şi socio-cultural. Cazul Basarabiei e mai mult decât unul special, în acest sens. Ca să ne dăm seama de rosturile Convenţiei pentru R. Moldova e cazul să ne amintim, cel puţin, ce a fost cu lumea din zonele de frontieră cu România imediat după căderea cortinei de fier pe Prut, în 1990. Fără să intrăm în istorie. Periferiile îşi recăpătaseră respiraţia. Nu mai erau la marginea lumii, ci în mijlocul ei. Mai des, oamenii erau în centrele judeţene de peste Prut decât în cele raionale de dincoace. Era o altă piaţă de mărfuri şi servicii, o altă viaţă. Şi dacă nu ar fi intervenit cele două guvernări neocomuniste – PDAM, în 1994, şi PCRM, în 2001, care au politizat întreg spectrul relaţiilor cu România, R. Moldova ar fi avut de mult un alt statut, şi nu doar în relaţiile cu România. Şi nu doar pe domeniul regimului de frontieră. Ofertele Bucureştiului, însă, nu au prins la Chişinău. Pe niciun domeniu, cu excepţia celui economic, din care şi-au bătut buzunarele clanurile mafiote de la guvernare. Degradarea relaţiilor cu Bucureştiul nu a făcut decât probleme simplului cetăţean. Mai ales celui de la periferii, care a ajuns să privească din nou peste Prut cu acelaşi sentiment de prizonier în libertate ca şi «pe timpul ruşilor».
Evenimentul din 20 octombrie e semnalul unei reale reapropieri Chişinău-Buicureşti. Chiar dacă nu toată lumea e împăcată. Pe de o parte sunt cei din afara zonelor frontaliere, care se anunţă «discriminaţi», pe de alta – grangurii neo-sovietici, pentru care orice normalitate în relaţiile cu România e o «anormalitate». Fiecare cu «of»-ul său. Oricum, primul pas a fost făcut. Reafirmarea bunelor relaţii cu România este o confirmare, la modul practic şi nu formal, a opţiunii pro-europene a noii guvernări de la Chişinău. Urmează pasul doi. De fapt, el a şi început a fi abordat şi tot săptămâna aceasta, în paralel cu primul. E vorba de negocierea noului Acord de cooperare R. Moldova-UE, care trebuie să scoată în afara Prutului nu doar lumea din zonele frontaliere. Da, s-a întârziat. Enorm de mult. Regretabil de mult. Dar important e că semafoarele Europei mai rămân «la verde» pentru R. Moldova. Şi că are cine opri, cel puţin de acum încolo, trenurile spre Europa şi în gara Chişinău.
Petru Grozavu petru.grozavu.zdg@gmail.com
