REPORTAJ: Lecţie de smerenie în ajun de Paşti

Suntem în Săptămâna Patimilor, săptămâna în care ne amintim de greşelile şi dezamăgirile noastre, analizăm ce am reuşit să facem sau nu de-a lungul vremii. Este săptămâna în care cerem iertare şi încercăm să fim mai buni cu cei din jur, dar şi cu noi înşine. În această săptămână, am ajuns la Mănăstirea „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, din satul Suruceni, Ialoveni.

Mănăstirea este loc de linişte, pace şi fericire, locul în care ne simţim împăcaţi şi plini de bunătate, este un fel de acasă, unde ne putem întoarce şi reîntoarce fie pentru a recupera ce am pierdut din noi, fie pentru a ne îngriji de noi şi de alţii, fie pentru a mulţumi, pur şi simplu, pentru toate ce ne sunt date. Şi cine dintre noi nu s-a simţit mângâiat după ce a ieşit pe poarta mănăstirii în dimineaţa de Paşti?

„Credinţa fără faptă moarte este”

La Mănăstirea „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni am ajuns marţi dimineaţa. Am coborât o vale şi am urcat un deal, unde strada era tăcută, iar natura plină de aşteptare. În jur, totul crea atmosferă de pace, linişte şi plăcerea de a admira verdele crud şi florile încărcate de soare. Printre copacii înalţi se contura acoperişul Mănăstirii, parcă înconjurat de o pădure deasă. „Mergeţi drept înainte şi nu vă veţi rătăci”, ne-a spus o localnică.

La Mănăstire, pregătirile pentru Sfintele Paşti erau în toi. Mai mulţi muncitori tăiau iarba, un bărbat vopsea poarta, iar călugăriţele văruiau copacii. „Ceea ce facem acum nu se deosebeşte prin nimic de ceea ce face fiecare om acasă: şi acasă se dau cu var copacii, şi acasă se mătură curtea, şi acasă se pune pâinea în cuptor. Esenţa acestei săptămâni, însă, e alta”, ne atenţionează maica stareţă Epistimia (Goncearenco), în timp ce le spune călugăriţelor ce mai au de făcut.

„Această săptămână este foarte încărcată. Avem multe de făcut. Tot în Săptămâna Mare avem un program foarte încărcat în evenimente liturgice, iar rugăciunile nu vor conteni. Îi spunem Săptămâna Mare nu pentru că ar fi cu câteva zile, minute, secunde mai lungă decât celelalte săptămâni, ci pentru că este Mare prin semnificaţia lucrurilor care au loc în această săptămână şi esenţa acestor lucruri se vede în Sfânta Biserică. Această săptămână este o sintetizare a întregii activităţi a Mântuitorului pentru mântuirea noastră, a omenirii. Fiecare zi are o semnificaţie aparte: ieri a fost Lunea Mare, astăzi este Marţea Mare, când în biserică s-a slujit sfânta Liturghie şi s-a citit Evanghelia celor 10 fecioare: cinci înţelepte şi cinci neînţelepte. Cinci tinere care aveau candele şi untdelemn şi cinci care nu aveau. Toate acestea au o semnificaţie aparte. Femeile fără candele şi untdelemn simbolizează omul care îngrijeşte în exclusivitate de sine şi uită de semeni, deşi sunt persoane care reuşesc în viaţă. Cele cu candele şi untdelemn reprezintă omul care îngrijeşte nu doar de sufletul său, ci şi de aproapele său, fiindcă credinţa lui este însoţită de fapte. Apostolul Iacob spunea: Credinţa fără faptă moarte este”, explică stareţa.

„Omul nu este doar materie”

Stareţa Epistimia consideră că oamenii devin tot mai egoişti şi închistaţi, iar Biserica încearcă să-i scoată din această stare. „Menirea Bisericii nu este de a oferi lecţii de bun-simţ sau de cultivare a moralităţii. Dumnezeu a pus în noi raţiunea – capacitatea de a distinge lucrurile, de a vedea ce este bine şi ce este rău. De aceea, noi ar trebui instinctiv să avem tendinţa de a înainta în virtute, în lucruri bine făcute. Menirea Bisericii este de a ne învăţa să ne apropiem de Hristos, să ni-l împropiem, să-l facem parte din noi, să respirăm cu Hristos şi atunci omul începe să-şi dea seama că are un rost în această lume şi astfel începe să-şi pună nişte întrebări…”, susţine stareţa.

Potrivit ei, sufletul omului este veşnic. „Omul a fost creat suflare din suflarea lui Dumnezeu. Ţi-ar părea că mori, putrezeşti şi atât, dar nu… doar şi sămânţa când ajunge în sol, dacă nu putrezeşte, nu dă roadă”, adaugă stareţa, care e de părere că, în pofida conflictelor şi a dezastrelor care au loc în întreaga lume, totuşi oamenii sunt buni. „Toată lumea este bună, pentru că toţi sunt făpturile lui Dumnezeu. Dar să nu uităm că acolo unde este lumina, este şi întunericul. Nu trebuie să uităm că scriptura spune: ceea ce doreşti să-ţi facă ţie lumea, aceea să-i oferi tu ei. Oare chiar nu ştim ce vrem de la lume? Da, am devenit prea materialişti. Dar nu trebuie să uităm că materia este nesăţioasă, iar omul nu este doar materie. Omul este suflet, raţiune şi trup. Dacă materia ne ia în capcană, atunci de ce nu folosim raţiunea? Dumnezeu ne-a învăţat să avem măsură: pe cinci paturi nu dormi, cu cinci linguri nu mănânci… Sufletul omului a fost creat pentru a fi veşnic, dar dacă omul a decis să se brutalizeze, să se animalizeze, atunci rămâne la discreţia sa, dar acest lucru este regretabil. Despre toate acestea vorbim şi gândim toată săptămâna”, spune stareţa.

„Peste tot se mătură curţi. Dar curtea sufletului?”

„În Săptămâna Mare ni se dă prilejul să înţelegem prin ce a trecut Hristos. Cum poţi să-ţi imaginezi ca Creatorul să fie pironit de Creatură? E straşnic, dar oare noi nu îl răstignim în continuare?”, întreabă maica stareţă Epistemia, pironită în faţa uşii mănăstiri din Suruceni.

Urmărim cum norii se plimbă pe cer, păsările cântă şi inspirăm mirosul proaspăt de iarbă tăiată. Maicile lucrează tăcute pe lângă mănăstire, iar noi trecem pe lângă cimitirul mănăstirii. Unul mic, îngrijit şi umbros. Vorbim cu maica stareţă despre suferinţă şi moarte, înainte de Înviere. „Suferinţa este urmare a lipsei de libertate, nu că ne-a încorsetat cineva. Categoric nu. Omul este robit propriilor patimi. Noi trebuie să ne slobozim de propriile patimi ca să fim cu adevărat liberi. Scriptura zice „Unde-ţi este, Moarte, boldul?”. Şi răspunsul: „Boldul morţii este păcatul”. Păcatul este distructiv. Tot ceea ce a creat Dumnezeu este bun. Răul, în esenţă, nu există. Răul este lipsa binelui. Păcatul generează răul. În mod natural, răul nu a fost creat de Dumnezeu, ci de omul care nu vrea să distingă binele”, spune stareţa.

„Peste tot se mătură curţi. Dar curtea sufletului? Toţi aleargă şi se fac rânduri kilometrice, cu toată criza financiară cu care ne confruntăm, pe la pieţe după cumpărături. Câţi au fost astăzi în biserică? Câţi vin pe parcursul acestei săptămâni în biserică? Prea puţini”, constată cu tristeţe maica Epistemia.

„Omul e ceva nobil…”

La mănăstire, miercuri spre joi seara, se citesc cele 12 Evanghelii, iar joi seara, spre vineri, se face prohodul Domnului. Vinerea Mare e zi aliturgică (când nu se ţine liturghie, n.r.). Sâmbăta Mare e ziua în care Hristos e cu trupul în mormânt şi cu sufletul în Iad, ca să scoată pe cei plecaţi până la el.

„Ne întrebăm, în biserici, câţi sunt la prohod. Ştiţi ce înseamnă prohod? Îngropare. Imaginaţi-vă – o chestiune foarte delicată. Ai mulţi prieteni, rude, cu care întotdeauna te-ai străduit să fii în relaţii bune. Şi, la un moment dat, cineva drag a murit. Şi uite că în ziua când trebuie să-l conduci pe ultimul drum nu vine aproape nimeni. Cum se simte Maica Domnului? Şi cum se simt rudele apropiate – Apostolii şi cei 70 de mucenici? După cum spunea un mitropolit, venim la prohodul Domnului pentru a mângâia pe Maica Domnului”, spune cu pioşenie maica Epistemia.

Lumea toată umblă cu propriile probleme, reflectă maica stareţă. „Nu zicem mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că mergem, vedem, auzim, vorbim. Nu conştientizăm mila Domnului pentru că ne-am trezit azi dimineaţă şi vorbim, şi contemplăm toate cele care sunt. Până la urmă, cine eşti ca să ţi se ofere tot? Cine sunt eu? Spuneau Sfinţii Părinţi că întregul univers nu contează în faţa lui Dumnezeu cât contează sufletul omului. Oare noi estimăm asta la justa valoare – cât valorează sufletul unui om? Câtă nobleţe! Că omul e ceva nobil”, aminteşte stareţa.

Potrivit ei, omul de azi este robul efectului imediat cultivat de mass-media: azi, acum şi cum vreau eu. „La urma urmei, dragostea e jertfelnică. Oare chiar nu te simţi bine când ai făcut un gest bun, când ai mângâiat pe cineva, când ţi-ai mai tăiat din orgoliu, când te-ai aşezat pe scaun şi te-ai liniştit? Adică încercăm în alt mod să privim la lucruri. Ştiţi, Sfinţii Părinţi spun că omul este arhitectul propriei veşnicii, iar Sf. Grigore de Nissa zice aşa: „Fiecare dintre noi este pictorul propriei sale vieţi: sufletul este pânza, virtuţile sunt culorile, iar Hristos este modelul pe care trebuie să-l pictăm în viaţa noastră. E bine? Îl pictăm? Cu Doamne-ajută!”, încheie cu candoare stareţa discuţia, urându-ne pace şi lumină în suflet. Şi aşa am ieşit din curtea mănăstirii – cu lumină.