Butuceni: Mănăstirea lui Bosie, locaş rupestru în care s-au mai păstrat vechile inscripţii

Puţini dintre cetăţenii R. Moldova nu au vizitat sau cel puţin nu au auzit despre Complexul Orheiul Vechi. După revenirea la valorile naţionale, obiectivele istorice şi religioase au intrat în programele tradiţionale ale mai multor excursii turistice, şcolare şi ale pelerinajelor organizate anual de diverse instituţii, companii şi societăţi din R. Moldova.

Complexul arheologic Orheiul Vechi, cu satele Butuceni şi Trebujeni, a devenit un “brand” autohton, cu care încercăm să uimim oaspeţii din străinătate sosiţi în R. Moldova. Publicul mai versat, interesat de evoluţia monahismului rupestru, de obicei, după vizitarea muzeului casei ţărăneşti din Butuceni şi a mănăstirii săpate în stâncă, este condus spre locaşul rupestru cu inscripţiile  slavone medievale al Mănăstirii lui Bosie, aflată pe locul unui complex funerar de sanctuare tracice de pe malul Răutului.

Aşa-numita Mănăstire a lui Bosie Pârcălab este amplasată în două niveluri, aflate la 15 şi 25 m deasupra Răutului şi săpate în panta malului orientat spre nord. Aceasta face parte din primul complex rupestru de la Orheiul Vechi (Trebujeni/Butuceni), situat la extrema de nord a şirului de peşteri, la circa 500 de metri spre est de biserica Sfânta Maria. Se presupune că aceste spaţii în malurile prăpăstioase ale Răutului au fost săpate la începutul erei lui Cristos, în stâncile calcaroase, de către tracii vechi sau de către reprezentanţii altor triburi preistorice, aflaţi în căutarea mijloacelor mai eficiente de apărare în vremuri grele sau în proces de edificare a unei spiritualităţi cât mai desăvârşite. În prezent, ansamblul este puternic degradat, diverse porţiuni sunt deteriorate de intemperiile istoriei sau de cataclismele naturii, în special de cutremurele de pământ, atât de frecvente în această zonă. Cu toate acestea, Mănăstirea lui Bosie face parte din complexele rupestre  ce au ajuns până la noi, reprezentând un adevărat şirag de mărgăritare în cadrul complexului muzeistic din valea Răutului.

Importanţa ansamblului e sporită  de prezenţa a 9 inscripţii medievale. Specialiştii consideră că aceste inscripţii au fost făcute peste alte scrieri mai vechi, de prin sec. XV-XVI, păstrate, parţial, până în zilele noastre.

Bunăoară, pe un perete din exteriorul locaşului descoperim o inscripţie în limba slavonă având următorul conţinut: “Această mănăstire a făcut-o robul lui Dumnezeu Bosie, pârcălabul de Orhei, împreună cu soţia şi copiii săi, spre cinstirea lui Dumnezeu, întru iertarea păcatelor sale. Selevestru, anul 7173 (1665)“. În alt loc citim o inscripţie în română, cu caractere chirilice: “Acestu zapis l-au făcută Vasile Adeescul şi cu Razmerita Leca în zilele lui Constantin Vodă cându au ernat Ucraina în Ivance şi au fost Steţa hatman la Ucraina şi noi am ernatu atuncie aicie. Leato 7198 (1689), noiembrie 20“.  Unii cercetători consideră că Bosie doar ar fi refăcut vechiul ansamblu monahal, aflat în apropiere, dar degradat din cauza fragilităţii rocilor de calcar. Mănăstirea este formată din 8 peşteri, ce corespondau, parţial, între ele. Biserica rupestră are circa 6 metri lungime şi 4,5 metri lăţime. Printre monahii care s-au nevoit aici, inscripţiile de pe stânci îi menţionează pe ieromonahii Teofil Varlaam şi Poenachie de la Cotelnici. Pe timpuri, la intrarea în locaş era o icoană, pe locul căreia s-a păstrat data instalării ei – 1772. În rând cu acestea, în diferite locuri, pe pereţii din piatră descoperim semne enigmatice, cruci arhaice şi litere chirilice, ce demonstrează că acest loc a fost utilizat ca unul ritualic cu mult timp înainte de iniţiativa Pârcălabului Bosie.

Mai nou, Complexul istoric Orheiul Vechi a intrat în vizorul şi interesul UNESCO. Astfel de monumente, extrem de valoroase pentru istoria şi cultura noastră, fac parte din lista puţinelor obiective turistice cu care R. Moldova, modestă în monumente istorice deosebite, poate impresiona ochiul alintat al turistului occidental, umblat prin lume.

Cu toate acestea, ultima mea vizită la Orheiul Vechi, imediat după Festivalul Gustar de la începutul toamnei 2011, m-a şocat: nonvaloarea stăpâneşte azi lumea noastră!

Cărăruşa ce duce spre Mănăstirea lui Bosie este vizibil “decorată” cu resturi ale odihnei “civilizate” ale unor amatori de picnic. Buruienile şi arbuştii de pe malul Răutului încearcă zadarnic să “camufleze” resturile de veselă şi sticle de plastic.

În interiorul şi în exteriorul fostei Mănăstiri a lui Bosie, hârtiile şi şerveţelele de o singură folosinţă,  împrăştiate peste tot, demonstrează că acest fost locaş sfânt este folosit de unii vizitatori, “pasionaţi” de cultura naţională, în calitate de WC.

Mai jos de inscripţiile medievale, pe pereţii de la intrarea în mănăstirea rupestră, cineva a lăsat o inscripţie din partea aşa-zisei generaţii “Muligambia”. Tentative de a lăsa inscripţii descoperim şi peste textul vechi slavon.

Vreau să-mi imaginez de cât efort au nevoie unii indivizi, trecuţi la sigur prin şcoală, unde, pe lângă Istoria naţională, sunt instruiţi şi la capitolul Educaţie Civică, cunosc cea mai performantă tehnică modernă, inclusiv digitală  (posesori de automobil, telefon mobil, notebook etc.), ca să parcurgă atâţia kilometri până la Orheiul Vechi doar pentru a-şi însemna în aşa mod teritoriul, pardon, locul vizitat.

Deşi R. Moldova se declară dispusă să adere la UE, aici nu există încă o lege cu privire la protecţia monumentelor arheologice (şi probabil suntem singurul stat care nu are această lege).

Despre cultură se spune că “este ceea ce rămâne în om când acesta uită totul”. Cu ce vom rămâne noi, dacă ne lipseşte cultura?  Deseori observ cum vechea tradiţie a pelerinajului tot mai mult este limitată la fenomenul de gură-cască, purtând acum straniul nume de “turism religios”. Astfel, mănăstirile noastre sunt inundate de grupuri care se bagă peste tot pentru a se imortaliza într-o poză cât mai haioasă, care, în scurt timp, le completează paginile personale de pe diverse reţele de socializare de pe net; de tineri inculţi care nu se simt afirmaţi în ochii semenilor dacă nu lasă vreo mărturie vizibilă a prezenţei lor, de felul inscripţiilor clasice: “Zdesi bîl Vasea”.

Până la acest moment, mănăstirile noastre rupestre nu au paznici care să aibă grijă de aceste monumente şi se vede că nici Primăria Butuceni nu face nimic pentru a împiedica degradarea acestora. Astfel, în vreo două decenii, despre Mănăstirea Bosie vor rămâne doar fotografii şi amintiri ale celor care încă nu conştientizează semnificaţia proverbului “Nimic nu este mai scump decât ceea ce primeşti pe gratis”.

Cu ce vom mai atrage turiştii în aceste locuri? Ce nu ne ajunge: ore de educaţie civică în şcoală sau şapte ani de acasă?
Barbarii păstrează cultura vie, oamenii civilizaţi o organizează. Cu prea mulţi barbari, cultura trece în anarhie. Sărăcia sau progresul tehnic ne degradează minţile şi ne sălbătăceşte?

Cum putem fi stimaţi şi admiraţi de către străini, dacă noi înşine nu ne respectăm şi nu ţinem la ceea ce avem? Nu se va schimba nimic şi niciun străin nu ne va putea ajuta atât timp cât nu ne vom schimba atitudinea şi mentalitatea. Şi nu este cazul să dăm vina permanent pe lipsa de bani sau pe indiferenţa demnitarilor din ministere. Deoarece orice elev de liceu care a frecventat  cursul de Educaţie Civică sau Noi şi Legea ştie că “Eficienţa şi succesul politicilor în domeniul protecţiei patrimoniului cultural se datorează în mare măsură atitudinii, responsabilităţii şi parteneriatului între factorii decizionali, societatea civilă şi cetăţeni”. E cazul şi timpul să începem de la noi.

Lucia Argint,
profesoară la Liceul Teoretic “Gh. Asachi”, mun. Chişinău