19 ani la înălțime: Am sărbătorit ziua ZdG urcând 1900 de metri
Pe 29 iulie, când ZdG a împlinit 19 ani, redacția a escaladat vârful Toaca (1904 m) din Masivul Ceahlău, România. Uneori a fost greu, alteori mai ușor, la fel cum a fost și în cei 19 ani de ZdG. Dar nu am renunțat. Niciodată. Și am ajuns în vârf.
Vă mulțumim că ne urmăriți și ne dați curaj pentru a urca munți. Împreună, urmează să atingem noi culmi. Mai jos, vedeți cum au trăit această experiență colegii noștri, mulți dintre ei aflați la prima încercare de acest fel.
Vasile Ursachi: Cred că a fost cea mai grea și intensă experiență din viața mea, din punct de vedere fizic. Au fost câteva momente în care m-am gândit că nu sunt în stare să continui să urc, dar mi-am amintit de cuvintele ghidului, care ne-a spus că trebuie doar să continui să mergi, iar picioarele singure te vor duce. Ele s-au adeverit când am ajuns în vârf. Cred că a fost o lecție bună. Oricât de greu ar fi, trebuie să mergi înainte pentru a reuși ceva. Lucru demonstrat de ZdG în cei 19 ani dificili, dar de succes.
Vitalie Munteanu: Ceahlăul e prietenos. A fost greu, dar am reușit. Urcând metru cu metru, te autodepășești și îți ajuți colegii, iar în final, te bucuri de măreția și senzația de libertate pe care ți-o oferă muntele. Mă mândresc cu mine, mă mândresc că sunt parte a acestei echipe puternice și rezistente. La mulți ani, ZdG! Spre noi piscuri cucerite!
Victor Moșneag: Urcarea spre vârful Toaca, aflat la o înălțime de 1904 metri, exact în ziua în care ZdG a împlinit 19 ani, m-a făcut să compar traseul, uneori mai complicat, alteori mai simplu, cu istoria ZdG, care a rezistat și a avansat, încet, dar sigur, fără să dea niciodată înapoi, spre vârf. Experiența a fost una pe care mi-o voi aminti mereu, inclusiv momentul în care m-am întors înapoi pe vârf, după ce coborâsem aproape 500 de trepte, pentru a lua ghiozdanul unei colege, pe care l-am urcat sus și apoi l-am uitat acolo. Dar ce frumos a fost la revenire, cu ghiozdanul în spate și colegii așteptându-mă cu aplauze. Pentru așa senzații și cu așa oameni aș urca munți măcar și în fiecare zi.
Victoria Borodin: Anunțul că vom urca pe munte în ziua în care ZdG urma să împlinească 19 ani a venit la doar câteva zile după ce „cucerisem” Vârful Moldoveanu, care este cel mai înalt vârf muntos din România (2544 metri). „Ce provocare frumoasă pentru echipă”, mi-am zis în sinea mea, pentru că mental escaladăm câte un munte aproape în fiecare zi, iar conform acestui principiu, ZdG are la activ 6939 de munți. Și, după această urcare, personal, am rămas impresionată de perseverența și răbdarea de care au dat dovadă unii dintre colegi, de modul în care doamna Alina Radu s-a implicat în motivarea celor pentru care muntele pare un străin, de cum am învățat împreună să încetinim pentru a rezista și a ajunge în vârf.
Natalia Zaharescu: A fost prima dată când am urcat pe un munte și, cu siguranță, mi-am depășit toate limitele fizice ca să pot ajunge pe vârful Toaca. Fiind un traseu de dificultate medie, a început cu urcușuri nu prea dificile, dar a continuat cu versanți abrupți pe care și acum mă întreb cum de am reușit să-i escaladez. De mare ajutor ne-au fost rădăcinile copacilor care ieșeau din suprafața pietroasă a muntelui și formau niște trepte naturale, pe care am putut păși mai ușor, care ne-au prevenit alunecările în jos și am putut avansa, astfel, spre vârf. La fel este și la Ziarul de Gardă, care rezistă de 19 ani și urcă mereu ca să atingă noi culmi, datorită rădăcinilor sale puternice, datorită fondatoarelor sale curajoase, Alina Radu și Aneta Grosu, datorită principiilor etice solide pe care le respectă deja de aproape două decenii. Iar faptul că am urcat un munte spune multe despre echipa noastră, formată din oameni diferiți, dar puternici împreună.
Milena Onisim: Escaladarea Ceahlăului n-a fost deloc ușoară, dar în pofida acestui lucru, nici măcar o dată nu m-am gândit să renunț. Deseori, când mă loveam de un traseu mai dificil, îmi imaginam cum arborez steagul ZdG pe vârful Toaca, lucru pe care într-un final l-am și făcut cu colegii mei, în ziua în care ZdG a împlinit 19 ani. Această experiență mi-a testat capacitatea de rezistență, atât fizică, cât și psihică, dar m-a convins și de faptul că pentru a atinge un obiectiv măreț, e nevoie de multă muncă, sacrificiu, concentrare și ambiție. Acestea sunt instrumentele pe care le pun în aplicare din prima zi în care am venit la ZdG (…). A fost o nebunie frumoasă, despre care le voi povesti cu mândrie nepoților.
Anatolie Eșanu: Deși nu m-am gândit nicio clipă că nu voi urca până la cel mai înalt punct, au fost totuși momente, în fața celor mai abrupte pante, când m-am întrebat și i-am întrebat și pe colegi, cu ce am greșit de am meritat o astfel de „pedeapsă”. Dar când treci de partea grea și vezi, în sfârșit, cabana Dochia, simți că prinzi noi puteri. Puteri de care vei avea cu siguranță nevoie ca să mai mergi încă vreo oră până la baza scărilor și, mai ales, ca să urci cele peste 500 de trepte până în vârf. Dar peisajul de acolo și satisfacția că ai reușit „să cucerești” ditamai muntele merită tot efortul. La coborâre, am ales să merg o parte de drum singur. Doar eu, muntele și gândurile mele – un exercițiu pe care neapărat aș vrea să-l repet.
Doina Guțu: Muntele – o adevărată provocare pentru mine. Nu știam și nici nu credeam că-l voi putea urca. N-a fost ușor, dar prea frumos ca să renunț. Pas cu pas, înțelegi că fiind o echipă, prin susținere, răbdare și înțelegere reciprocă, poți ajunge sus, la realizări. Pentru aerul de munte, pentru locurile minunate, pentru acel sentiment de mândrie de sine, de întreaga echipă că a reușit, aș mai repeta această experiență.
Alina Radu: Când am pornit spre munte, eram cumva cu capul în nori: plecam cu o echipă care poate tare multe și credeam că împreună putem tot. Dar era pentru prima dată când o întreagă redacție escalada acest munte (câțiva colegi nu au putut merge și ne-au lipsit enorm) și degrabă am înțeles că pe munte nu e ca în redacție.
Muntele îți provoacă foarte mult ego-ul și te testează la trădarea de sine și de echipă. Ce faci când ți-i greu – rămâi sau urci să încurajezi pe alții prin exemplul tău? Ce faci când simți că poți mai mult – rămâi cu ceilalți sau urci sus să-ți explorezi limitele? A fost un exercițiu foarte intens de căutare a echilibrului dintre egoism și empatie.
Într-un final, ne-am întâlnit toți pe munte, chiar dacă am avut viteze și abilități diferite, asta pentru că unii au dus rucsacurile altora, alții au dat ultima sticlă de apă sau bucată de ciocolată colegului, ceilalți au oferit bețele de suport. Întrunirea redacțională pe un vârf de munte m-a readus cu picioarele pe pământ: putem să atingem recorduri personale și de echipă concomitent, căci pe munte ajung mulți, dar echipe – mai puține.
Olga Bulat: În spatele celor 19 ani ai Ziarului de Gardă stă un munte de muncă, iar pe 29 iulie ZdG a mai lăsat în spate un munte, de data aceasta la propriu. Mă întrebam dacă nu voi ceda la jumătate de drum. Fiind însă la fața locului, eram sigură că voi depune tot efortul, ca să ajung sus, la fel ca și colegii mei. Urcarea acestui munte pentru fiecare dintre noi a avut o semnificație diferită: depășirea propriilor puteri fizice sau a temerilor interioare, cunoașterea noilor colegi, munca în echipă, susținerea celui de alături. Într-un final, nimeni nu a cedat, la fel cum nimeni de la ZdG nu cedează atunci când muncește la un articol, insistă când autoritățile nu-i răspund, nu renunță când este amenințat. Astfel, fiecare articol al ZdG poate fi asociat cu un mic munte escaladat de reporter.
Luminița Cauliuc: Nu am mai escaladat munți anterior, așa că a fost o experiență nouă pentru mine. Nu a fost ușor, ba chiar, probabil, a fost deocamdată cel mai epuizant moment din viața mea din punct de vedere fizic. Totuși, a fost o experiență frumoasă, care te învață să fii mai răbdător, să lucrezi în echipă, să fii încăpățânat și să nu te lași bătut. Cu siguranță, lecțiile muntelui Ceahlău îmi vor prinde bine și în procesul de creație la Ziarul de Gardă. Ba mai mult, după escaladare, pot spune ferm că noi, echipa ZdG, am demonstrat că nimic nu ne stă în cale, așa că vom continua fuga după oligarhi și politicieni corupți cu noi puteri, fiind deja mai puternici.
Simona Tabuncic: Când simțeam că mersul prin pădure, printre rădăcini și pietre, urcatul și coborâtul dealurilor abrupte mă epuizează, se deschidea o priveliște care merita toate eforturile. Așa e și în viață și la ZdG – fiecare efort care este răsplătit și celebrat creează o stare de împlinire și satisfacție pe măsură. Sunt cuprinsă de un sentiment de mândrie că am reușit să ajungem sus cu toții împreună. Este o dovadă în plus a faptului că sunt parte a unei echipe puternice și curajoase, care tinde să atingă noi vârfuri.
Măriuța Nistor: Gânduri pe vârful Toaca: ok, am cucerit un vârf de munte, dar ce urmează? Alte vârfuri montane. Dar când atingi vârful presei din Moldova (știți voi ziarul care tocmai a împlinit 19 ani), ce urmează? Să dai dovadă de ECHILIBRU, ca să nu cazi – curenții (de aer sau nu) sunt doar un test de verticalitate și rezistență.
Marina Gorbatovschi: Spuneam la un team building că pentru mine ZdG nu este doar un loc de muncă, ci în timp, a reușit să însemne și grijă, și ajutor. Ziua escaladării muntelui mi-a demonstrat aceasta încă o dată în plus. Pornisem în această aventură cu gândul – „o să merg atât cât o să pot”, dar colegii aveau alte planuri pentru mine. Am avut două tentative de a renunța, dar la un nivel încă neexplicabil pentru mine, colegii au reușit să-mi trimită din rezistența și motivația lor. Alina Radu mergea înainte, pentru ca să mă anunțe când urmează o nouă surpriză, adică un traseu mai domol. Oleg și-a luat angajamentul să-mi ducă ghiozdanul, chiar dacă mai avea două la activ. Avuse și Victor o tentativă. Vitalie tot încerca să-mi fure câte un zâmbet, făcându-mă atentă la „ciurpercuțe, floricele, stânci” și „hai să-ți fac o fotografie”. Doinița s-a angajat să-mi ducă geaca cu care mă ascundeam de nazurile Dochiei (cabana Dochia), iar în cele mai aprigi momente de luptă cu mine însămi, în minte-mi răsunau cuvintele Milenei – „Marina, tu poți, poți”. În rest – toată admirația pentru colegii care au cucerit vârful muntelui! Astfel, pe lângă grijă, ajutor, ZdG a devenit și puterea mea. La mulți ani, ZdG! Cu așa echipă ajung(em) și la 99 de ani!
Andrei Muntean: Pentru mine a fost o provocare, căci nu mai escaladasem vreun munte până acum. Înainte de a ajunge la poalele muntelui, în capul meu era un mare semn de întrebare, căci am trecut printr-o pandemie care ne-a mai limitat din mobilitate. Dar fiind într-o echipă care tocmai a împlinit 19 ani, vârsta aventurilor, mi-am zis că, în ciuda oboselii, voi ajunge până în vârful muntelui. Și am făcut-o.
Aliona Cenușă: Ideea de a organiza și participa la escaladarea unui munte cu întreaga echipă, am privit-o inițial cu scepticism. Cu toate acestea, acum pot spune că nu regret nicio clipă. A fost o experiență memorabilă și o modalitate inedită de a sărbători cei 19 ani de ZdG. A fost un bun prilej de învățare și de depășire a unor limite personale. Fiecare a avansat în ritmul său. Ne-am susținut reciproc în momentele dificile. Am fost solidari și empatici. Ne-am convins că în echipa ZdG sunt oameni curajoși și hotărâți și că suntem cu adevărat o echipă, în ciuda diferențelor noastre individuale. Am simțit din nou mândrie și admirație pentru echipa ZdG și am văzut că suntem pregătiți să înfruntăm orice obstacol cu încredere și determinare. Suntem hotărâți să continuăm, să construim și să inspirăm, indiferent de altitudini sau de pante abrupte, așa cum a făcut ZdG în ultimii 19 ani.
Oxana Roșca: Pe cât de frumos pe atât de obositor. Pe lângă priveliștea de care am avut partea, care a început să apară abia după peste 2-3 ore de când pornisem la drum, determinarea noastră de a continua a fost și ea o imagine memorabilă. Mai mulți colegi, atunci când deja coborâsem, au spus că nu le venea să creadă, când priveau înapoi, că am trecut de unele segmente care păreau atât de dificile chiar și de coborât. Cred că munca la ZdG poate fi văzută la fel, când pare aproape imposibil de făcut, dar la sfârșitul zilei, a anului sau a celor 19 ani, privind înapoi, lista lucrurilor irealizabile devine din ce în ce mai mică.
