„În sec. XXI am fost luați în sclavie și fac cu noi ce vor”

Cum a avut loc mobilizarea forțată în DNR: relatări ale martorilor oculari

O fată din Donetsk a contactat redacția „Novaya Gazeta”. Din motive de securitate, nu-i poate fi divulgat numele (înregistrările audio ale monologurilor sunt la dispoziția redacției). Ea a povestit cum a fost organizată mobilizarea forțată în DNR. Au fost luați toți tinerii pe care i-a cunoscut personal: colegi de facultate, rude, cunoștințe. Niciunul dintre ei n-a făcut armată. Unii trimit mesaje că sunt deja în Ucraina. Publicăm relatările fetei și cele ale prietenilor ei mobilizați.

– La început, chiar înainte de [„operațiunea specială”], înainte de evacuare, au început să-i ia pe toți bugetarii. Pe cei de la Banca Centrală, pe învățători, profesori, colaboratorii fiscului și ai altor structuri. Mai mult de 50% dintre bărbați au fost luați de acolo. Au fost luați acei care nu erau vital necesari pentru lucru. În bancă, de exemplu, au rămas doar bărbații încasatori, iar restul – până la șefi – au fost luați, cu toții.

Apoi, deja în timpul evacuării, au început să fie luați studenții. La început spuneau că nu este obligatoriu. Trebuia să te prezinți la decanat și să confirmi că te afli în Donetsk. Colegul meu de facultate așa a și făcut, i s-a spus să vină la comisariatul de la locul de reședință, pentru a confirma că învăța la zi, dar totul s-a încheiat cu trimiterea în tabăra militară acum o săptămână și jumătate, și de atunci nu s-au mai întors. Acei studenți care au încercat să plece în Rusia împreună cu populația evacuată nu au fost lăsați să părăsească DNR. Avem doar trei puncte de control cu Rusia. Toate mașinile sunt verificate. Orice bărbat în vârstă de 18-55 de ani este coborât și urcat într-un fel de dubă și dus la punctele de mobilizare. Nu există nicio cale de a pleca.

Bărbații sunt prinși pe străzi ca niște câini.

Bărbații sunt opriți chiar dacă merg doar până la magazin și li se cer documentele. Dacă nu au documentele la ei, sunt duși la Departamentul de poliție pentru a li se stabili identitatea. Dacă au documentele, dar nu au înscris de la comisariatul militar că nu sunt supuși militar sau au deja pregătire militară, aceștia imediat sunt duși la punctul de mobilizare. Nu mai sunt bărbați în oraș. Cei care nu au fost luați încă, sunt foarte puțini, aceștia stau acasă și nu ies afară deloc.

Nu există informații despre cei care au fost luați. Tuturor li s-au luat telefoanele. Cineva a reușit să-și păstreze telefonul cu butoane. Uneori unul din pluton sună și spune: „Suntem cu toții în viață”, și asta-i tot. Avem un public în VK, în care oamenii scriu ce au auzit și unde întreabă despre apropiații lor, există înregistrări că cineva a primit înștiințare că rudele lor, născute în 2003 sau 2004, au fost ucise.

Unul dintre prieteni a avut noroc, mama l-a salvat. Iată povestea lui:

Relatările unui student care a reușit să evite mobilizarea în DNR

– M-am născut în 1999, am 22 de ani. Sunt student. Totul a început cu ordinul de mobilizare. Înainte de asta locuiam în centrul orașului Donetsk. Dar rudele mele m-au sunat și mi-au spus să vin la ei în sat. Locuiesc acum acolo.

Am deja eliberare de armată, sunt, în general, inapt să fac serviciul militar, am probleme grave de sănătate, serviciul militar nu este pentru mine. Dacă ridic ceva greu, atunci o săptămână stau culcat. Am hernii intervertebrale, picior scurt și vedere slabă. De aceea n-am crezut că mobilizarea mă poate afecta într-un fel. Dar cu fiece zi devenea tot mai clar că-i luau pe toți, la rând. Este confirmat (nu este un mit sau o legendă) că, în zona mea, a fost înrolat un bărbat fără o mână. El a fost eliberat mai târziu, dar au spus: „Nu te pierde, vei fi în continuare util pentru noi”. Nu a fost eliberat imediat, la început a fost dus la centrul de triere. Iată nivelul nostru de absurditate.

Locuiam în satul meu. Dar au început să apară informații că cei care nu merg la comisariatul militar se vor confrunta cu răspundere penală. Nici măcar nu contează dacă ai citație sau nu, trebuie să te prezinți singur. Toți care s-au născut între 1995 și 2004 trebuiau să se prezinte conform decretului semnat de șeful republicii. M-am gândit mult timp, m-am gândit o săptămână, am trăit în acest stres. În cele din urmă mi-am dat seama: trebuie să plec. „Operațiunea specială” este ceva înfiorător, dar și închisoarea este destul de înfiorătoare. Și am decis să mă duc.

A fost data de 27.

Din fericire, nu m-am dus singur, dar cu tovarășii, chiar și o rudă mergea cu noi. Cu toții nu aveam citații, am decis să mergem, pentru că eram doar speriați. Unul era un tip mai tânăr decât mine, celălalt puțin mai în vârstă și unul era un bărbat adult, cu doi copii deja. Eram patru.

Chiar la punctul de treiere (acesta nu este încă un birou de înrolare militară) am prezentat pașapoartele, ne-am înregistrat și imediat ne-au urcat în autobuzele care ne așteptau să ne ducă la comisariat. Am venit cu certificatul de eliberare. L-am arătat. Femeia care ne lua documentele a încercat să facă o glumă: „Ha-ha, probabil ai piciorul plat”. Eu îi spun că nu-i așa. Dar ea a spus: „Ești supus militar, așa că treci”. Asta a fost totul.

Am fost aduși la punctul de triere. Aceasta nu era o baracă sau o cameră, ci un fel de teritoriu al unei foste mine, ceva asemănător. Totul era distrus, cu excepția clădirii administrative în care stătea personalul. Ni s-au dat uniforme, mască anti-gaz, căști. Am așteptat mult timp. Apoi am început să căutăm un loc unde să ne cazăm. Dar nu existau deloc condiții de cazare.

Trebuia să te culci pe beton – nu existau alte opțiuni. Fie într-o clădire distrusă să te culci pe gunoaie, fie pe beton. În luna februarie. Sub cerul liber.

Din fericire, am stat acolo doar puțin, ceva mai mult de o zi. În plutonul meu era un bărbat, în jur de 45-50 de ani, a spus că este acolo de patru zile, pur și simplu a stat acolo în astfel de condiții, sub cerul liber. Tot locul era înconjurat de un gard cu sârmă ghimpată, iar o patrulă înarmată păzea teritoriul.

Aveam bucătărie militară și chiar apă clocotită. Un mare plus. A doua zi au început să ne împartă pe la posturi – aleatoriu, cine va trage cu mitraliera, altul va fi lunetist, altul – semnalizator ș.a.m.d. Dintre noi toți, doar 20-30% făcuseră armata.

Apoi au spus: Dați-ne pașapoartele, le vom scana și atunci veți primi bani. În momentul acela mi-am dat seama imediat că aceasta nu era o tabără de antrenament militar, așa cum ni s-a promis la universitate. Ne-au spus că toată lumea trebuie să se prezinte la comisariatul de la locul de reședință, va fi pregătire militară timp de patru zile și, după asta, vom fi liberi. Dar când au fost luate pașapoartele, mi-am dat seama că totul era serios.

Printr-o coincidență fericită, mama a aflat unde mă aflu și că trebuie să ajungă cât încă mă aflam acolo, înainte de a fi dus în unitate, și să-mi aducă toate certificatele medicale. Așa că m-au lăsat să plec, am venit la comisariatul militar și acolo mi-au dat un certificat că fusesem cu ei, dar, din motive de sănătate, am fost eliberat. Am avut noroc. Nu toată lumea este atât de norocoasă aici. Nu este vorba doar de sănătate, există și un ordin de repartizare pentru bărbați de la locul de muncă dacă este necesar pentru întreprindere. Dar și aceste persoane, de asemenea, sunt luate. Iată așa o nedreptate.

Oricum nu mă pot deplasa liber. Am acest certificat că am fost la punctual de triere, că nu m-am ascuns, dar m-am prezentat singur. Dar aceasta nu mai înseamnă nimic. Și, de fapt, dacă mă iau din stradă acum – și aceasta este o practică normală la noi – atunci mă pot trimite să slujesc din nou.

Despre camarazii mei. Țin legătura cu ei. Ei sunt în tabere militare și chiar în Ucraina, așa cum s-a dovedit.

Sunt distribuiți pe unde le surâde norocul. Există un detașament de apărare, există o așezare, care a fost eliberată și te pun la paza unui obiect – un punct de control, un depozit de petrol. Normal, este doar un punct de pază. Nu toată lumea este atât de norocoasă. Unii dintre tovarășii mei au fost repartizați, nu știu cum se numește oficial, un fel de regiment de asalt.

În plutonul în care am petrecut mai mult de o zi erau 22 de oameni, majoritatea bărbați de patruzeci de ani. Toată lumea a ajuns acolo forțat: cineva a primit o citație, altul a fost prins, al treilea s-a temut de urmărirea penală. Am vorbit și cu alții acolo, am auzit aproximativ o sută de opinii în acest timp – nimeni nu a mers voluntar acolo.

Și acești bărbați simpli, care nu au făcut armată, nu au împușcat, au ajuns acolo.

Ce fel de dispoziție pot avea acești oameni? Dacă în 2014 a existat cel puțin o idee, acum nu este deloc, este complet diferit. Acum [„operațiunea specială”] nu este clar pentru ce lupți și pentru cine. Nu este clar de ce a început totul.

Mobilizarea este sclavie. Oamenii sunt luați în sclavie. Aproape că nu au mai rămas bărbați. Economia este paralizată. Chiar și aprovizionarea cu apă potabilă a satului nostru a fost oprită, deoarece bărbații erau implicați în acest lucru.

Tocmai am primit un mesaj de la cel mai bun prieten al meu, a fost luat cu câteva zile înaintea mea. Iată ce comunică:

Relatările celui, care a fost forțat să meargă în armata DNR

Prietenul meu a fost numit mitralior, dar nu i s-a dat armă. Încerc să înțeleg asta, sunt îngrijorat, sunt îngrijorat pentru el, mă scuzați. Tocmai li s-a spus că mâine vor participa la luptă. Și ce fel de luptă, dacă acest copil nu a împușcat niciodată în viața lui? Este de vârsta mea. În afară de aceasta, li s-au dat doar două rații de mâncare pentru tot timpul, și au fost acolo timp de cinci zile. Ei dorm, desigur, pe pământ gol. Fac ruguri, ca să se încălzească cumva. Nu pot dormi – este foarte frig. Trei deja au febră.

Prietenul cere să răspândesc aceste informații. El spune: ajungeți la oricine, spuneți-le că am fost pur și simplu luați în sclavie în secolul XXI și fac ce vor cu noi.

Prietenului meu nu i-au luat telefonul, pentru că totul se face de mântuială. Iată am fost în acest centru de triere și am văzut o dezorganizare completă, nu există deloc disciplină, comandanții nu pot controla oamenii, nu pot efectua acțiuni elementare, totul se tărăgănează enorm, nimeni nu știe nimic. Aceasta nu este armată.