Bătăi, tortură, „lume rusă”. Un preot ucrainean a fost ținut 70 de zile în captivitate în Rusia

În prima zi a invadării pe scară largă a Ucrainei de către Rusia, navele rusești s-au apropiat de Insula Șerpilor din Marea Neagră, unde erau staționați grăniceri ucraineni. Rușii de pe crucișătorul „Moscova” au ordonat soldaților detașamentului de frontieră Ismail să se predea. Răspunsul grănicerului ucrainean în adresa „navei de război rusească” a intrat în istorie și a devenit un meme. După ce grănicerii ucraineni au refuzat să se predea, rușii au lansat rachete, distrugând toată infrastructura de pe insulă.

Pe 25 februarie 2022, primind informații, potrivit cărora pe Insula Șerpilor ar putea exista morți și răniți, o navă civilă „Safir” s-a îndreptat spre insulă într-o misiune umanitară pentru a ajuta victimele. Pe navă se afla și un capelan, preotul Vasili Vîrozub din Odesa. El și alți 20 de membri ai echipajului de pe „Safir” au fost luați prizonieri de către armata rusă. Părintele Vasili a petrecut 70 de zile în captivitate. Acesta a relatat pentru Spektr despre tortura la care a fost supus, despre cele patru zile de înfometare într-o carceră de cauciuc, dar și cum militarii ruși au încercat să afle „locul aflării exacte a lui Stepan Bandera”.

Părintele Vasili Vîrozub este preot al Bisericii Ortodoxe din Ucraina și parohul Bisericii Sfânta Treime a garnizoanei din Odesa. A devenit unul dintre primii capelani din Ucraina care a vizitat Maidanul împreună cu alți activiști în 2014, iar mai târziu a ajuns pe prima linie de război în calitate de voluntar. În prima zi a invaziei Ucrainei de către Rusia capelanul se afla la Odesa.

„La ora patru dimineața am auzit alarma, au fost trei explozii foarte puternice”, își amintește preotul Vasili. „În primul rând, m-am dus să realimentez mașina. Am mai turnat două bidoane de combustibil de rezervă: la cinci și jumătate dimineața era deja multă lume la coadă la benzinărie. Apoi, am sunat un prieten militar. Acesta a spus că rușii au început să avanseze din toate direcțiile. Deja de la catedrală mi-am sunat prietenii: am decis să organizăm apărarea teritorială locală. Au făcut «cocteiluri Molotov»: turnam cahorul bisericesc din sticle de vin într-un recipient, iar în sticle turnam ulei și benzină.”

În dimineața zilei de 25 februarie, părintele Vasili a primit un telefon de la un ofițer ucrainean care l-a întrebat dacă poate merge pe Insula Șerpilor pentru a evacua cele 13 cadavre. La acel moment, se credea că marinarii ucraineni și doi paznici de far sunt morți. Preotul a acceptat imediat. Împreună cu el au mers alți doi capelani – Alexander Ciokov și Leonid Bolgarov, și medicul Ivan Tarasenko.

„Am spus că voi merge neapărat. Am chemat și alți doi capelani. Aveam nevoie și de un medic, pentru că nu știam în ce stare ar putea fi cadavrele și eventualii supraviețuitori. La ora 11 dimineața eram deja la bordul navei de căutare și salvare «Safir». Doctorul Ivan m-a întrebat atunci: «Când ne întoarcem?», i-am spus: «Ne vom întoarce înainte de a se însera»”, râde capelanul.

Participanții la misiunea de salvare s-au trezit însă în captivitate rusă, unde au stat zeci de zile. Nu au putut nici măcar să coboare pe Insula Șerpilor.

„Am primit ordin de la crucișătorul «Moskva» să ne oprim. În caz contrar, ne-au amenințat că vom fi împușcați. În jurul orei zece seara, forțele speciale rusești au venit pe nava noastră, pentru a ne percheziționa. Ne-au scos pe toți pe punte, ne-au pus în genunchi, cu mâinile pe cap. Percheziția a durat aproximativ patru ore: căutau arme și documente. Apoi au început interogatoriile. Le-am spus că am venit să recuperăm cadavrele. Iar ei au început să strige: „Sunteți nebuni, măcar vă dați seama unde ați venit, ce cadavre, ce să faceți cu ele?”. Am încercat să le explicăm că, indiferent de starea cadavrelor, indiferent dacă erau mutilate sau nu, conform tradiției noastre creștine, trebuie să le îngropăm”, relatează Vîrozub.

În conformitate cu Convenția de la Geneva din 1949 privind protecția persoanelor civile pe timp de război, capelanii sunt clasificați drept non-militari (adică personal care nu este implicat în ostilități), și inamicul nu are dreptul de a-i lua prizonieri.

„Și-au dat seama imediat că suntem clerici. Purtam sutană. Aveam un document în Dia (aplicație mobilă ucraineană – n.r.) că eram capelani. Aveam și un certificat corespunzător pe hârtie”, spune părintele Vasili.

Cu toate acestea, preotul a fost întrebat de nenumărate ori în ce departament al SBU lucra.

„I-am răspuns că, bineînțeles, nu lucrez în niciun SBU. Când s-au uitat prin fotografiile de pe telefonul meu, au găsit pozele mele stând alături de Dmîtro Iaroș (lider al Sectorului de dreapta în 2013-2015, n.r.), Oleksi Neijpapa (comandantul Forțelor Navale ale Marinei Ucrainene din iunie 2020, n.r.), [Ihor] Voroncenko (inspector-șef al Ministerului ucrainean al Apărării din iunie 2020, n.r.). Mi-au strigat: «Uită-te la oamenii cu care stai! Și tu spui că nu lucrezi în SBU?». «Am fost bătut crunt în captivitate pentru aceste fotografii»”, mărturisește Vîrozub.

După percheziție, ofițerul rus a scos un telefon mobil și ne-a arătat o înregistrare, din care se vedea că toți marinarii și muncitorii de pe Insula Șerpilor erau în viață și se aflau în captivitate în Sevastopol. Părintele Vasili nu a crezut că marinarii sunt în viață până când nu i-a văzut personal în captivitate în Crimeea. În opinia capelanului, dezinformarea cu privire la moartea marinarilor ucraineni a fost făcută de ruși intenționat. Vîrozub consideră că, prin capturarea marinarilor vii, ocupanții se asigurau pentru schimbul de prizonieri de război.

Potrivit preotului, atitudinea militarilor ruși față de ucraineni a fost la început relativ tolerantă, deoarece „rușii credeau într-o victorie rapidă”.

„Când i-am întrebat ce vor face cu noi în continuare, mi-au spus: «Acuș vine un ordin, fie veți fi eliberați, fie până la sfârșitul „operațiunii speciale” veți rămâne în Crimeea». Am răspus: «Deci, „operațiunea specială” poate dura șase luni sau un an». Și unul dintre ei mi-a spus: «Nu, nu, nu. Ce-i cu tine, popă, ești nebun? Ce an? 7-8 zile! Nu mai mult decât atât». Erau siguri că vor ocupa Ucraina într-o săptămână”.

Când s-a întunecat, preoții și doctorul au fost duși în camera de mese. A doua zi, după ce au fost dați jos de pe Safir, au fost transportați cu remorcherul Shakhtor la Sevastopolul ocupat, unde au fost băgați în arest. Acolo, odesiții au fost separați: cei trei preoți au fost repartizați într-o celulă, în timp ce medicul într-o celulă separată.

„Am fost imediat percheziționați și dezbrăcați, ni s-au luat lucrurile și au început interogatoriile. Câte două sau trei pe zi. Fiecare interogatoriu dura două-trei ore. Puneau aceleași întrebări: «Pentru ce serviciu de informații lucrați, cu ce misiune ați venit pe Insula Șerpilor?». De asemenea, au înregistrat un videoclip în care toți spuneam că nu vrem să ne întoarcem în țara noastră și că armata ucraineană ar trebui să se predea”, povestește părintele Vasili.

În prima săptămână, cei trei preoți nu au fost scoși afară, erau ținuți într-o celulă. Tot acolo era și toaleta – o gaură neamenajată în podea. Abia în a șaptea zi au început să-i scoată afară unul câte unul, pentru cinci minute. Vîrozub nu a fost bătut, dar, potrivit acestuia, a fost presat psihologic.

Șebekino. Întâlnirea cu generalul

După alte 11 zile, preoții și medicul au fost mutați în barăcile în care erau ținuți pușcașii marini de pe Insula Șerpilor, precum și echipajul navei „Safir”. Ulterior, toți, aproximativ 200 de militari și civili, au fost duși la Sevastopol și apoi trimiși cu avionul în Rusia. Oamenii au crezut că sunt luați pentru schimb, dar s-a dovedit exact contrariul. Au fost aduși într-un lagăr de filtrare pentru prizonieri care era un oraș de corturi păzit de la periferia orașului Șebekino din regiunea Belgorod. Cu toții au stat toată noaptea în genunchi lângă corturi, sub amenințarea armelor, până rușii au făcut numărătoarea.

„Temperatura în Șebekino era de minus 22 de grade, îți clănțăneau dinții. În acest lagăr a început totul: gardienii ne băteau cu patul puștii și asmuțeau câinii împotriva noastră. Nu ne spuneau pe nume. Mă întrebau: «Cum te cheamă?». Eram în sutană și le-am răspuns: «Părintele Vasile». Iar el m-a lovit cu pușca în stomac și a strigat: «Ce? Nu înțelegi? Acum nu mai ai nume, numărul tău este 27». În lagăr fiecăruia i se dădea un număr. În timpul interogatoriilor mă băteau, mă torturau. A fost înfricoșător”.

Capelanul își amintește că, împreună cu colegii săi, a încercat să-i sprijine moral pe prizonieri, adunându-i în fiecare dimineață pentru rugăciune. Preoții se rugau cu voce tare „pentru Ucraina, pentru voința ei, pentru onoarea ei, pentru gloria ei, pentru poporul ei, pentru victoria armatei ucrainene asupra inamicului, pentru întoarcerea tuturor prizonierilor”. Când gardienii au auzit „pentru libertatea și independența statului nostru”, au început să bată cu bastoanele în peretele celulei, cerând prizonierilor să vorbească în limba rusă.

În ultima zi de aflare a capelanului în Șebekino, în cortul lui a venit un ofițer rus cu epoleți de general, însoțit de o gardă personală. Acesta s-a prezentat drept „generalul Alexandr Kravcenko, ministru adjunct al Afacerilor Interne al Federației Ruse”.

— Tu ești preotul?, l-a întrebat generalul pe Vîrozub

— Da.

— A cărei biserici – normale sau anormale?, a „glumit” Kravcenko.

— A bisericii normale. A bisericii ucrainene.

— Sunteți cu toții niște schismatici, a rezumat Kravcenko. — Ei, cum te hrănesc aici?

— E mult mai bine acasă, a răspuns capelanul.

— Nu trebuie să te plângi!, a strigat generalul. — În Ucraina ai fi fost sub ploaia de foc, dar iată-te sub protecția Federații Ruse puternice!

După aceasta, Vîrozub, împreună cu restul prizonierilor, a fost urcat în vagoane și dus la un centru de detenție preventivă în orașul Starîi Oskol din regiunea Belgorod.

„Unde-i Bandera, a scăpat”?

Gardienii îi așteptau deja la Centrul pentru detenție preventivă din Starîi Oskol. Prizonierii au fost fotografiați, li s-a ordonat să se dezbrace, i-au tuns și i-au îmbrăcat în haine de deținuți. Unii au fost bătuți cu bastoane de cauciuc. Apoi au început interogatoriile. La început, acestea se desfășurau și de 2-3 ori pe zi.

„În timpul unui interogatoriu am fost întrebat cu toată seriozitatea dacă am informații despre locul unde se află Stepan Bandera? Eu întreb: «Ce vrei să spui?». Și ei: «Ești prost?» I-am răspuns că știu unde este Bandera, toată lumea știe: este la Munchen. Și ei: «A fugit?». La început am crezut că vor să mă zăpăcească cumva psihologic cu o întrebare atât de stupidă, dar, de fapt, au luat această întrebare din foaia de interogatoriu, fără să se gândească măcar ce întrebare este”, râde capelanul.

La sfârșitul lunii martie, Vîrozub a fost închis pentru prima dată în carceră. „M-au pus într-o carceră, ai cărei pereți erau acoperiți cu cauciuc, eram complet gol”.

„A fost cel mai groaznic lucru. Camera era de 2,5 pe 4 metri, toată tapisată cu cauciuc. Fără canalizare, fără apă, fără ferestre. Te dezbracă gol-goluț și stai acolo! Era, în esență, un subsol. Acolo erau 8 grade. Foarte frig. Am stat acolo patru zile fără mâncare sau apă. Când oboseam de stat în picioare, mă așezam în genunchi. Mai mult, trebuie să înțelegeți că, înaintea mea, acolo au fost și alți oameni care, scuzați-mă, și-au făcut nevoile direct acolo. Și acum stăteam printre excremente. În plus, mă scoteau periodic din această carceră pentru interogatorii, m-au electrocutat, îmi răsuceau brațele, mă puneau sub presiune. Și apoi mă acopereau cu un cearșaf care să-mi acopere corpul gol și, din nou, în carcera din cauciuc.”

Potrivit capelanului, cele patru zile în carceră, fără mâncare și supus torturii, au fost cele mai groaznice. „Mi-era foarte sete, îmi erau buzele uscate”, își amintește preotul. „Când m-au lovit în cap, mi-am udat buzele cu sângele care mi-a curs din nas, ca să le umezesc măcar un pic. În acele momente, deja îmi luam rămas bun de la viață. Eram gata să merg «acolo». Dar Dumnezeu a avut alte planuri pentru mine”.

Chiar în prima zi în carceră au venit doi maiori ruși și i-au cerut capelanului să „depună mărturie”. Părintele Vasili a întrebat ce vor să audă. Maiorii i-au răspuns că ar trebui să se gândească singur la asta și au plecat.

A doua zi, abuzurile și bătăile au continuat. În timpul interogatoriului, unul dintre maiori l-a lovit pe preot peste față, astfel încât acesta s-a lovit de perete. Atunci cei patru militari au început să-l tragă pe preotul Vasili de brațe și picioare în părți opuse. Neputând suporta durerea, preotul a strigat: „Oprește-te, e de ajuns! Mi-am adus aminte de general…”. Unul dintre angajații centrului de arestare preventivă a dat din cap bucuros: „Știam că preotul va ceda!”. Militarii au alergat să pornească camera video pentru a-i înregistra mărturia.

„Deci, a continuat Vîrozub, deja în fața camerei. Generalul rus Kravcenko a promis că nu îmi va cădea niciun păr din cap, pentru că sunt sub protecția puternicei Federații Ruse. Și eu, băieți, nu știu ce să fac. Cum pot să apar chel în fața lui?.”

Potrivit capelanului, ocupanții s-au schimbat la față. „Au renunțat imediat. Ei se tem foarte tare de superiorii lor! Oare acești călăi îl cunosc pe acest general? Mi-am dat seama că trucul a funcționat”.

Înjurând teribil, angajații centrului de arest preventiv au oprit înregistrarea. „Târfa, preotul ăsta încă ne amenință!”, a spuse unul dintre ei. Totuși, Vîrozub a fost eliberat din camera de tortură. A fost forțat să facă un test la poligraf și, apoi, a fost trimis într-o celulă de izolare pentru încă 15 zile.

„Rușii, cărora le place să vorbească despre spiritualitate și ortodoxie, au avut o atitudine deosebit de dură față de mine în calitate de capelan”, notează preotul Vasili. „Nu eram ortodox pentru ei. Chiar și după numeroase interogatorii și trecerea unui test la poligraf, unde am fost permanent întrebat dacă lucrez pentru SBU, un ofițer de contrainformații rus mi-a spus: «Nu înțeleg sensul poziției tale. De ce ești în această armată dacă nu cooperezi cu SBU?». Adică pentru ei biserica este o ramură a FSB. Ei au înlocuit credința ortodoxă cu lumea rusă.”

Eliberarea

Armata rusă l-a ținut pe Vasili Vîrozub în centrul de arest preventiv până în aprilie 2022. Au fost eliberați și alți doi preoți, Alexander Ciokov și Leonid Bolgarov, precum și doctorul Ivan Tarasenko, coleg de celulă cu Vîrozub.

Pe 5 mai 2022, gardienii au intrat în celula capelanului și i-au ordonat să-și împacheteze lucrurile. I-au dat sutana, i-au pus o pălărie pe cap și au înfășurat-o cu bandă adezivă. În așa ținută preotul a fost trimis pentru schimb: mai întâi cu avionul la Simferopol, apoi cu camionul la locul de schimb din regiunea Herson. Au făcut schimb: 10 ruși pe 10 ucraineni. „Până în ultimul moment n-am știut unde mă duceau. Credeam că mă duc la Mariupol la parada rușinii din 9 mai. M-am gândit așa, pentru că am auzit de paradă la radioul rusesc”, recunoaște preotul.

Unul dintre prizonieri a văzut locuri cunoscute printr-o gaură din prelata camionului și și-a a înțeles că erau duși în Ucraina. Pe 6 mai, Vîrozub a ajuns în regiunea Herson. Epuizat, a coborât din camion și a văzut un soldat ucrainean fără picior, care zăcea pe o targă. Împreună cu alți prizonieri, Vîrozub l-a transportat pe acest soldat pe partea ucraineană.

„Medicii noștri militari s-au apropiat de noi și au luat targa. Am văzut steagul ucrainean, doctorul nostru a venit și a spus «Slavă Ucrainei», și imediat m-au podidit lacrimile, realizând că sunt deja acasă”, își amintește capelanul.

Vîrozub a petrecut 70 de zile în captivitate, mai mult decât toți ceilalți participanți la misiunea de salvare de pe Insula Șerpilor. El crede că a fost ținut atât de mult, pentru ca vânătăile de la bătăi să dispară, astfel încât nimeni în Ucraina să nu observe semne de tortură. În captivitate părintele Vasili a slăbit 15 kilograme.

„În Ucraina porcii sunt hrăniți mai bine decât am fost hrăniți în captivitatea rusă”, spune Vîrozub. „Permanent ne era foame. Mai ales după două săptămâni de captivitate. Ne hrăneau des cu varză murată, am mâncat cât pentru următorii 50 de ani, acum nu pot nici să mă uit la ea. Ne dădeau și un fel de pârjoale de pește, făcute parcă din făină. În general, ne-au hrănit așa, ca pur și simplu să nu murim de foame.”

„În captivitate ești singur cu Dumnezeu”

După captivitate, Vasili Vîrozub s-a întors în Odesa natală. Astăzi, după tratament și reabilitare, continuă să facă voluntariat și să slujească în biserica garnizoanei. Vîrozub nu regretă călătoria pe Insula Șerpilor: își consideră misiunea încheiată, pentru că cei pentru care a plecat acolo s-au dovedit a fi în viață.

Dar își amintește încă de captivitate, cum s-a rugat și a simțit sprijinul puterilor superioare.

„Uneori, am simțit chiar și vibrațiile rugăciunilor, mai ales în timpul rugăciunilor de duminică, simțeam atingerea lor. Simțeam rugăciunea mamei. În viața obișnuită, cu toții suntem ocupați cu problemele cotidiene: să plătim gazul, apa. Iar captivitatea este locul în care ești lăsat singur cu Dumnezeu. Toate simțurile sunt amplificate. Mi s-a părut că Dumnezeu m-a auzit. Dacă nu simțeam mâna lui Dumnezeu pe mine, nu aș fi putut suporta. Jurnaliștii mă tot întreabă dacă-mi era frică. A fost atât de înfricoșător, încât îmi tremurau picioarele! Și nu știam ce se va întâmpla mâine. Dar când vedeam un marinar de 24 de ani lângă mine, fără nicio teamă în ochi, oare aș fi putut să-i arăt că mi-e frică? Nu aveam dreptul să-mi arăt frica. Am primit mai mult curaj de la ei decât ei de la mine”.

La 23 august 2022, președintele Ucrainei, Volodîmîr Zelenski, l-a decorat pe Vasil Vîrozub cu Ordinul „Pentru Merit” gradul III, pentru merite semnificative în consolidarea statalității ucrainene, curajul și dăruirea demonstrate în apărarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei.

Iar pe 17 noiembrie 2023, la Teatrul Național din Praga, lui Vasili Vîrozub i-a fost înmânat premiul „Memoria popoarelor”, oferit de organizația cehă „Post Bellum”. Potrivit organizatorilor, premiul „cinstește persoane excepționale care, prin viața lor, confirmă că onoarea, libertatea și demnitatea umană nu sunt cuvinte goale”.

„Neapărat trebuie să câștigăm acest război. În caz contrar, noi, ucrainenii, vom fi distruși”, spune părintele Vasili. „Am văzut fața «lumii rusești» în realitate în Elenovka, Bucea, Irpen. Rușii au venit să ne omoare, să ne distrugă. Trebuie să părăsească Ucraina, trebuie să le fie frică până și să privească în direcția noastră. În rugăciunea «Tatăl nostru» se spune: «Și ne iartă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri». Dar cum poate un copil să ierte pe ucigașii tatălui său? Cum poți ierta un călău care taie capul unei persoane vii? Dar, în același timp, nu trebuie să permitem urii să pătrundă în familiile noastre, pentru a nu compromite un suflet nemuritor și neprețuit. Trebuie să ținem minte ceea ce a făcut Rusia, dar să nu lăsăm furia să pătrundă în inimile noastre.”