24 august 1944: „eliberarea Moldovei” sau revenirea regimului sovietic? Ce spun istoricii despre o dată exploatată politic.  „Rusia promite nu un viitor, dar un trecut luminos”

În fiecare an, la 24 august, comuniștii, socialiștii și politicienii apropiați de Moscova comemorează „eliberarea Moldovei de fascism”. În 2026, mesajul a revenit în stradă, la Chișinău, în cadrul „Marșului Eliberării și Păcii”, iar lidera PCRM, Diana Caraman, a numit această zi inclusiv un „test de adecvare și de umanitate”. Ce s-a întâmplat însă, de fapt, la 24 august 1944? Doi istorici consultați de ZdG explică de ce formula „eliberării Moldovei” nu descrie întreaga realitate istorică și cum o narațiune construită în perioada sovietică este utilizată astăzi de partidele pro-ruse și de propaganda de la Kremlin.

„Test de umanitate” și „eliberarea de cotropitorii româno-fasciști”

Pe 24 august, la Chișinău a fost organizat „Marșul Eliberării și Păcii”, dedicat de organizatori „eliberării Moldovei de cotropitorii româno-fasciști”. Potrivit notificării depuse la Primăria Chișinău, Partidul Comuniștilor din Republica Moldova anunțase participarea a 5.000 de persoane. În realitate, la manifestație au venit aproximativ 200–250 de oameni.

În cadrul evenimentului, președinta PCRM, Diana Caraman, a declarat că 24 august ar reprezenta „un fel de test de adecvare și de umanitate al omului”. Potrivit ei, această dată trebuie privită drept momentul în care oamenii au primit posibilitatea de a trăi în pace, de a-și întemeia familii și de a-și crește copiii.

Caraman a acuzat actuala guvernare că ar încerca să rescrie istoria și a criticat deciziile legate de Flacăra Veșnică de la Complexul Memorial „Eternitate”.

„Nu poate un om adecvat să deconecteze Flacăra Veșnică în memoria celor care și-au dat viața, cel mai de preț lucru, pentru a câștiga această libertate. Autoritățile noastre nu învață istoria, iar acest lucru le va duce la pierzanie”, a declarat lidera comuniștilor.

În același discurs, Caraman a transferat simbolistica „eliberării” din 1944 asupra prezentului, afirmând că cetățenii ar trebui astăzi „eliberați de uzurparea puterii” și de frica în care, susține ea, ar fi împinși de actuala guvernare.

Formula folosită la manifestație – „eliberarea Moldovei de cotropitorii româno-fasciști” – depășește însă descrierea unei operațiuni militare. Ea păstrează una dintre componentele centrale ale discursului sovietic despre Basarabia: URSS în postura de eliberator, iar România în cea de ocupant și adversar, susțin istoricii consultați de Ziarul de Gardă.

Ce s-a întâmplat, de fapt, pe 24 august 1944

Istoricul Virgil Pâslariuc spune că, dacă evenimentele sunt privite strict din punct de vedere factologic, 24 august 1944 nu poate fi definit drept „ziua eliberării Moldovei de sub ocupația fascistă”.

„De fapt, în acea zi, unități ale Armatei Roșii au pus stăpânire pe orașul Chișinău, centru administrativ al Basarabiei. Dar ulterior, propaganda sovietică a extins această dată ca pe una a «eliberării» regiunii de trupele «cotropitorilor româno-germani»”, explică istoricul.

Mai mult, cu o zi înainte, pe 23 august 1944, România ieșise din alianța cu Germania nazistă, după înlăturarea regimului condus de mareșalul Ion Antonescu, și trecuse de partea coaliției antihitleriste. Luptele de pe teritoriul Basarabiei nu s-au încheiat însă pe 24 august, ci au continuat până la sfârșitul lunii.

Agenția Națională a Arhivelor arată, la rândul său, că în cadrul Operațiunii Iași-Chișinău Armata Roșie a încercuit Chișinăul, aflat din mai 1944 sub ocupație militară germană, precum și trupele germano-române din sectorul Iași–Târgu Frumos. Regele Mihai I anunțase la radio, în seara de 23 august, ieșirea României din războiul purtat alături de Germania.

Astfel, data de 24 august este legată de ocuparea Chișinăului de către Armata Roșie în cadrul unei operațiuni militare mai ample, nu de un moment unic în care întreg teritoriul ar fi fost „eliberat”.

Artur Leșcu: „Narațiunile sunt absolut identice cu ce s-a vorbit și s-a scris în epoca sovietică”

Istoricul Artur Leșcu observă că discursul promovat astăzi în jurul datei de 24 august reproduce aproape fără modificări limbajul istoriografiei sovietice.

„Cam toate narațiunile vehiculate astăzi sunt absolut identice cu ce s-a vorbit și s-a scris în epoca sovietică, nici nu s-au preocupat cât de cât să schimbe narațiunile – cu eliberarea de sub regimul fascist, burghezo-român, toate poveștile sunt identice cu narațiunile sovietice”, spune Leșcu.

Istoricul remarcă inclusiv reluarea de către Igor Dodon a formulelor construite în istoriografia sovietică în anii ’60–’70, care prezentau Operațiunea Iași-Chișinău drept una dintre marile victorii ale războiului.

Leșcu atrage atenția însă asupra unei distincții esențiale: succesul unei operațiuni militare nu poate fi transformat automat într-o interpretare politică a ceea ce a urmat.

„Se confundă intenționat istoria militară cu cea politică. Aici eu văd cea mai mare problemă. Da, într-adevăr, a avut loc o operațiune militară de succes, operațiunea Iași-Chișinău, din perspectiva artei militare, dar, în mare parte, aceste succese s-au datorat și pierderilor uriașe. Să nu uităm, comandanții sovietici, ca și comandanții ruși de azi, foloseau militarii ca piese de schimb. Viața avea valoare aproape de zero”, explică istoricul.

Ce lipsește din povestea „eliberării”

Una dintre principalele omisiuni ale narațiunii sovietice, perpetuată în discursurile actuale, este ceea ce se întâmplase în Basarabia înainte de 1941.

În august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat Pactul Molotov-Ribbentrop și protocolul său secret, prin care cele două puteri își delimitau sferele de influență în Europa de Est. În iunie 1940, URSS a anexat Basarabia în urma ultimatumurilor adresate României.

Leșcu subliniază că documentul din 1940 nu a fost rezultatul unor negocieri sau al unei cedări benevole.

„În ’40 n-a fost niciun fel de tratat, niciun fel de document, a fost un ultimatum sovietic, conform căruia, prin forță, partea sovietică a anexat Basarabia, ținutul Herța și Bucovina de Nord”, afirmă istoricul.

Potrivit lui, din narațiunea „eliberării” lipsește și ceea ce s-a întâmplat cu o parte dintre basarabenii care au încercat să se refugieze în România. Leșcu afirmă că aproximativ 56 de mii de basarabeni au fost prinși și întorși forțat, iar ulterior mulți dintre ei au fost acuzați de colaboraționism și trimiși în Gulag.

„Asta e «eliberarea» adusă de sovietici”, punctează istoricul.

Între două regimuri totalitare

Faptul că Germania nazistă și regimul Antonescu au fost înfrânte nu transformă automat regimul sovietic reinstaurat în Basarabia într-unul democratic sau eliberator, avertizează cei doi istorici consultați de ZdG.

„Istoria nu este atât de simplistă. Da, Germania nazistă trebuia înfrântă, da, Uniunea Sovietică a avut un aport semnificativ în acest sens, dar asta nu înseamnă că după victoria asupra nazismului trebuie să uităm de regimul totalitar comunist sovietic. Faptul că el a învins nazismul nu înseamnă că el a fost bun și roz și a adus fericire popoarelor cotropite”, spune Artur Leșcu.

Virgil Pâslariuc plasează cazul Basarabiei într-un context mai larg, comun Europei Centrale și de Est. Armata Roșie a avut un rol decisiv în înfrângerea nazismului, dar instalarea ulterioară a regimurilor pro-sovietice a însemnat pentru țările ajunse în sfera de influență a Moscovei pierderea libertății și a suveranității efective pentru mai multe decenii.

„În această parte a Europei, lupta s-a dus între două regimuri totalitar criminale și de suferit au avut în primul rând societățile respective. În România, bunăoară, regimul criminal al lui Antonescu a fost înlocuit de un regim comunist inuman și feroce, iar pe teritoriul R. Moldova a fost reinstaurat regimul criminal totalitar sovietic, de tip stalinist, responsabil de deportări, foametea din 1946-47 și îndepărtarea de «lumea liberă»”, explică Pâslariuc.

Istoricul amintește în acest context o formulă care circula în folclorul anticomunist central-european de după război: „un eliberator este acela care vine, te eliberează și pleacă. Dacă rămâne, atunci devine ocupant”.

24 august, „replica locală” a mitului fondator al Rusiei lui Putin

Faptul că, la 82 de ani de la evenimentele din 1944, politicienii din R. Moldova continuă să construiască mesaje politice în jurul noțiunilor de „eliberare”, „fascism” și „apărare a memoriei istorice” nu este întâmplător. Istoricul Virgil Pâslariuc susține că disputa în jurul zilei de 24 august trebuie privită în contextul mai larg al confruntării informaționale și ideologice purtate de Federația Rusă în fostul spațiu sovietic.

„Ține de bătălia simbolică în războiul cognitiv pe care-l duce Rusia împotriva lumii. Într-un război ataci în primul rând vulnerabilitățile adversarului”, explică istoricul.

Una dintre aceste vulnerabilități în R. Moldova este, potrivit lui Pâslariuc, memoria istorică divizată. De la destrămarea URSS, spune el, fostul spațiu sovietic a fost supus atât presiunilor economice și energetice ale Moscovei, cât și propagandei ruse. În R. Moldova, Federația Rusă și-a promovat interesele inclusiv prin politicieni și partide pe care istoricul le califică drept „proxy”. În aceste condiții, clivajul politic a ajuns să fie definit nu atât de opoziția clasică dintre stânga și dreapta, cât de orientarea geopolitică – spre Rusia sau spre Occident.

Această divizare se suprapune peste felul diferit în care sunt percepute momentele-cheie din istoria Basarabiei.

„Într-o asemenea societate divizată, politizate sunt cam toate evenimentele istorice «cheie», care pot fi privite din perspectiva unei memorii istorice fracturate: 1812, 1918, 1940, 1944 etc. Pentru unii este «eliberare», pentru alții «ocupație»”, explică Pâslariuc.

Potrivit istoricului, această confruntare în jurul trecutului nu este specifică doar R. Moldova. Uniunea Sovietică a instrumentalizat victoria asupra Germaniei naziste pentru a-și legitima prezența și dominația în Europa Centrală și de Est. Federația Rusă a moștenit acest mecanism, dar l-a adaptat actualelor sale obiective politice.

Pâslariuc susține că Moscova folosește astăzi mitul „eliberării de nazism” inclusiv ca instrument pentru contestarea ordinii internaționale și pentru legitimarea revenirii imperialismului rus. În această construcție ideologică, victoria sovietică asupra nazismului capătă o dimensiune aproape sacră.

„Deoarece victoria asupra nazismului este cea mai mare ispravă a Rusiei în secolul XX, ziua de 9 mai devine mitul fondator al statului contemporan rus, o sărbătoare crucială, centrală și sacrală, un omolog al Paștelui în Creștinism. Pentru pro-rușii moldoveni 24 august este replica locală a acestui mit fondator”, afirmă istoricul.

În această cheie poate fi citită și insistența cu care PCRM, PSRM și alți actori politici pro-ruși revin anual la 24 august. Comemorarea unei operațiuni militare din 1944 capătă o funcție politică actuală: stabilește cine este „eliberatorul”, cine sunt adversarii săi și de ce parte a acestei confruntări trebuie să se situeze R. Moldova.

Pâslariuc avertizează că miza depășește disputa simbolică asupra trecutului. În opinia sa, după declanșarea războiului la scară largă al Rusiei împotriva Ucrainei, întregul fost spațiu sovietic trebuie privit în contextul încercării Moscovei de a-și restabili influența.

De la „eliberarea Moldovei” la „denazificarea” Ucrainei: aceeași schemă, un alt război

Potrivit lui Virgil Pâslariuc, discursurile actuale ale PCRM și PSRM despre „eliberarea Moldovei” nu doar seamănă cu vechea narațiune sovietică, ci reproduc elementele centrale ale ideologiei istorice promovate astăzi de Kremlin.

„Partidele pro-ruse au preluat practic toate narațiunile ideologice ale Kremlinului, fiindcă le legitimează în fața electoratului propriu”, susține istoricul.

Un rol central îl are cultul sovietic al „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, pe care Pâslariuc îl numește, sugestiv, „Paștele putinist”. În jurul victoriei este construită o formă de coeziune emoțională și identitară, care le permite partidelor pro-ruse să se prezinte drept moștenitoarele politice ale taberei învingătoare.

„Noi nu suntem urmașii celor învinși (ca românii), noi suntem urmașii celor care au câștigat”, sintetizează Pâslariuc logica acestei narațiuni.

De aici rezultă și o împărțire morală simplificată a lumii. URSS – iar prin continuitate simbolică, Rusia – ocupă poziția „eliberatorului autentic”. Cei care contestă interpretarea Moscovei asupra trecutului pot fi prezentați drept adversari ai memoriei eroilor, „revizioniști” sau „rusofobi”, iar adversarii politici ai Rusiei pot fi împinși simbolic în tabăra fascismului.

Astfel, o discuție despre fapte istorice devine o judecată asupra prezentului: dacă pui sub semnul întrebării noțiunea de „eliberare” aplicată zilei de 24 august 1944, riști să fii plasat discursiv nu în postura celui care propune o altă interpretare a istoriei, ci în cea a adversarului victoriei asupra nazismului.

Este mecanismul asupra căruia atrage atenția și Artur Leșcu: „Intenționat se încearcă aducerea unei disonanțe, dihotomii, între «dacă voi nu acceptați eliberarea din 24 august» sunteți «împreună cu naziștii și sunteți susținătorii nazismului»”.

Același mecanism, arată Pâslariuc, poate fi observat la o scară incomparabil mai mare în justificarea de către Kremlin a războiului împotriva Ucrainei. Formula „denazificării” transferă vocabularul anilor 1941–1945 asupra unui conflict contemporan: adversarul Rusiei este asociat cu nazismul, iar acțiunea militară a Moscovei poate fi prezentată drept continuarea unei lupte istorice și, implicit, drept o nouă „eliberare”.

În această construcție, victoria din 1945 nu mai este doar un eveniment istoric care trebuie comemorat, ci devine o sursă permanentă de legitimitate politică și de superioritate morală: dacă Rusia este moștenitoarea „eliberatorilor”, adversarii ei pot fi transformați discursiv în moștenitorii „fasciștilor”.

Pâslariuc vede aici și o schimbare în modul în care Moscova încearcă să-și păstreze influența asupra fostului spațiu sovietic. Imperiul Rus utiliza, între altele, mitul eliberării creștinilor de sub dominația otomană, iar URSS promitea construirea unei vieți mai bune în comunism. Rusia lui Vladimir Putin, susține istoricul, nu mai are un proiect de viitor suficient de atractiv pentru societățile asupra cărora încearcă să-și exercite influența. De aceea, recurge la trecut.

„Rusia lui Putin nu mai are o ofertă credibilă pentru popoarele din spațiul post-sovietic și pune accent pe frică, de aceea promite nu un viitor, dar un trecut luminos. Rusia nu mai poate construi, ci doar distruge”, afirmă Virgil Pâslariuc.

Acest material a fost produs cu suportul financiar al Uniunii Europene. Conținutul acestuia reprezintă responsabilitatea exclusivă a proiectului „Consolidarea rezilienței de sus în jos și de jos în sus în Republica Moldova”, finanțat de Uniunea Europeană. Conținutul materialului aparține autorilor și nu reflectă în mod neapărat viziunea Uniunii Europene.