Părinţii temporari: fericirea şi tristeţea orfanilor

Peste 3000 de copii din orfelinatele R. Moldova aşteaptă să fie luaţi de către părinţii biologici, sau să îşi găsească o nouă familie, unde ar fi doriţi şi iubiţi. În prezent, doar 340 de copii sunt îngrijiţi în 83 de case de copii de tip familial. În aceste case ei îşi găsesc familiile temporare, unde află ce înseamnă dragostea, grija şi blândeţea.

Casele de copii de tip familial sunt instituţii create pe baza unei familii complete, care oferă copilului rămas fără ocrotire părintească îngrijire substitutivă în familia părintelui-educator. În aceste case pot fi plasaţi de la trei până la şapte copii cu vârste de până la 18 ani, iar în cazul continuării studiilor – până la 23 de ani. După care statul încetează să plătească indemnizaţii, singura responsabilitate a căruia rămâne asigurarea acestor copii cu spaţiu locativ, indiferent de condiţiile de trai.

Părinte-educator cu 39 de copii

Părintele-educator este persoana care asigură la domiciliul său îngrijirea, creşterea şi educarea temporară a copilului în vederea (re)integrării lui în familia biologică sau a adopţiei. „Părintele-educator îşi ia misiunea să ajute copilul părăsit, care se simte singuratic şi rătăcit, să-şi revină, să fie mai liber în acţiuni şi mai deschis cu oamenii. Odată ce ai luat copilul, nu ai cum să dai înapoi, oricât de greu ţi-ar fi câteodată”, ne spune Tatiana Andreeva. În urmă cu opt ani, femeia a deschis o casă de copii de tip familial în oraşul Făleşti. „Îmi plac copiii şi nu pot să-i văd suferind. Pe parcursul întregii vieţi îngrijeam de copii. Luam copii de pe stradă ca să-i spăl, nu puteam trece indiferentă pe lângă un copil flămând. Despre obiceiul meu au auzit cei de la consiliul raional şi mi-au propus să devin asistent parental”, îşi aminteşte femeia. Înainte de a lua primii copii, ea a participat la o serie de traininguri şi seminare, unde i-au vorbit despre psihologia unui copil părăsit şi trăirile acestuia. „Am primit şi o diplomă, pentru că am fost un participant activ la training”, spune zâmbind femeia.

Tatiana Andreeva îngrijeşte, în prezent, şapte copii luaţi de la orfelinat. Copiii săi biologici sunt deja mari şi, la rândul lor, au devenit asistenţi parentali. „Fiica mea a decis să îngrijească de copii atunci când a văzut cât de pierduţi şi speriaţi veneau de la orfelinate. A vrut să-i ajute pe cei mai trişti. Acum îngrijeşte două fetiţe gemene”, povesteşte cu mândrie femeia.

Tatiana Andreeva s-a angajat în calitate de asistent parental în 2007, timp în care a crescut 39 de copii. „Unii vin, alţii pleacă. E greu să te desparţi de ei, dar îmi repet de fiecare dată că aceşti copii vor fi mai fericiţi acolo unde vor ajunge”, explică Tatiana. Copiii pe care i-a crescut, de-a lungul celor opt ani, au fost înfiaţi, au revenit la familiile lor biologice sau au fost luaţi sub tutelă de rudele îndepărtate ale părinţilor.

„Dragostea nu se epuizează, ea se înmulţeşte cu fiecare copil”

„Mihai, are 14 ani şi stă cu noi deja de cinci ani”, ne spune femeia, arătând spre băiatul înalt care îi leagă şireturile de la ghete „fratelui” său mai mic. „Oamenii caută să adopte copii mai mici, iar cei mari, de obicei, ajung să crească fără a mai fi adoptaţi cândva”, ne spune cu tristeţe asistenta parentală. Printre cei şapte copii de care îngrijeşte Tatiana, este şi o fetiţă de opt luni. „Am luat-o când avea doar cinci luni. A fost greu, dar experienţa m-a ajutat. Acum, căutăm o familie care să o ia sub tutelă”, susţine femeia.

Potrivit familiei Andreeva, copiii merită fericirea ce le lipseşte. Singurul lucru de care au nevoie este să se simtă iubiţi şi la locul lor. „Oricât de bine le-ar fi, copiii nu trebuie să stea mult timp într-o casă de tip familial, ei trebuie să-şi aibă propria familie, unde toată atenţia va fi concentrată doar pe ei. Când vine timpul să mă despart de ei, mă doare inima, am impresia că se rupe o parte din mine, ne acomodăm unii cu alţii, dar încerc să le explic că acolo sunt aşteptaţi, iar eu voi fi mereu aici, unde pot să vină oricând”, spune cu lacrimi în ochi Tatiana. Totodată, ea îşi aminteşte de băiatul pe care l-a crescut timp de şase ani. El îşi face studiile la Chişinău, iar în unele zile de odihnă vine la familia sa temporară, care i-a devenit cea mai dragă. „Alţii trăiesc în alte raioane, dar vin de sărbători şi devenim o familie reunită, numeroasă… Când mă sună, le spun cât de mult îi iubesc. Dragostea nu se epuizează, ea se înmulţeşte cu fiecare copil”, adaugă Tatiana Andreeva.

„Eu cui să-i spun mamă?”

Teodora Golban, din satul Chiştelniţa, Teleneşti, are şi ea o casă de copii de tip familial. „Ideea de a îngriji copii din orfelinate mi-a venit cu mulţi ani în urmă, când băieţelul nostru s-a îmbolnăvit. A fost internat în spital. În acelaşi salon, era un copil fără părinţi, care stătea lipit de perete şi şoptea: „Toţi copiii spun cuiva mamă, dar eu cui să-i spun? Nu am pe nimeni”, povesteşte cu lacrimi în ochi femeia. „Atunci mi-am dorit foarte mult să-l înfiem, dar nu am putut. Eram o familie tânără cu un copil mic, nu aveam casa noastră şi nici bani ca să mai creştem un copil”, explică femeia.

Familia Golban a decis să deschidă casa de copii de tip familial după ce, într-o zi, mezina, întorcându-se de la şcoală, a găsit pe drum o fetiţă murdară. „A adus-o acasă, a spălat-o, a hrănit-o. Când am venit de la serviciu, am văzut cum un copilaş doarme în patul fetiţei, înfofolit în plapumă. Am recunoscut fetiţa vecinilor, care erau nişte alcoolici. Fetiţa a stat mai mult timp cu noi… Aşa a şi început totul, ne-am gândit să facem ceva bun pentru mai mulţi copii. În aceşti opt ani au stat la noi 11 copii. Ei stau la noi cât e necesar. Dar nici nu vă puteţi imagina cât de greu e să te desparţi de copilul cu care ai împărtăşit fricile, durerile, iubirea şi afecţiunea, timp de câţiva ani… Ei devin o parte din tine, nu-i mai simţi ca pe nişte străini. Dacă aş putea, i-aş lua pe toţi, dar aşa e regula”, se linişteşte Teodora. Recent femeia s-a despărţit de o fetiţă pe care a crescut-o doi ani. „Îmi e greu să trec peste asta. Nu ştiu cum am să suport despărţirea…”, spune Teodora, ştergându-şi lacrimile.

Potrivit familiei Golban, copiii veniţi din orfelinate sunt, la început, speriaţi şi tăcuţi. „Se tem să se îmbrace frumos şi să se privească în oglindă, iar afecţiunea şi cuvintele frumoase îi sperie. Prima dată am văzut că un copil se panichează şi se lipeşte de perete atunci când vrei să-l strângi în braţe. Dar această frică poate fi alungată cu un cuvânt bun, cu o privire caldă şi sincerul: te iubesc, te aştept…”, spune Teodora, privind copii care se lipesc de ea.

„E bine să ai o mamă”

„Îi învăţ să fie educaţi, eleganţi, să se împartă frăţeşte, oricât de mică ar fi bucata de pâine. Se trezesc la ora 7:00. Îşi încep ziua fredonând cântecelul „Bună dimineaţa”, îşi fac toaleta de dimineaţă, iau dejunul şi fug la şcoală. Vin de la şcoală, îşi schimbă hăinuţele şi trecem la masă. Dacă cineva vine mai devreme, poate să stropească florile din grădină, fiecare îşi are floricelele pe care le îngrijeşte. După ce-şi fac temele de acasă, ne odihnim, dansăm, petrecem timpul împreună. Îi încurajez să fie mai deschişi, mai activi”, spune cu entuziasm asistentul parental.

„E bine să ai o mamă şi mulţi fraţi cu care să te joci”, ne spune mai timid Igor, un băieţel de 8 ani.

Pentru munca prestată, părinţii-educatori sunt remuneraţi cu un salariu de circa 1200 de lei, iar conform Hotărârii Guvernului nr.1110 din 15.10.2007, alocaţia lunară pentru întreţinerea unui copil este de 450 de lei. Alocaţia anuală pentru procurarea celor necesare, îmbrăcăminte, încălţăminte, rechizite şcolare, obiecte de igienă şi medicamente este de 3000 de lei. Teodora spune că, adesea, statul nu îi susţine. „În ultimul timp, avem impresia că trecem la autogestiune. Patru luni nu am primit niciun bănuţ, dar nu vreau să vorbesc despre lucruri triste, mai bine e să ne bucurăm de ceea ce reuşim să creştem”, spune asistenta parentală, care este mândră de cei cinci copii pe care-i creşte.

Planul optimist al Ministerului

Durerea şi frica de a fi singură, după moartea soţului şi a fiului, au făcut-o pe Galina Curmei să solicite dreptul de a deveni părinte-educator. „Aveam o pustietate în inimă. M-am gândit că această pustietate o pot umple doar cu vocile şi dragostea copiilor”, spune femeia, care îngrijeşte de şapte orfani: trei băieţi şi patru fete.

Femeia susţine că educaţia copiilor este prioritară: „Pentru mine contează ca ei să înveţe bine, şi nu munca prin gospodărie. Mă străduiesc să mă descurc singură. Îmi dau seama că, dacă vor învăţa bine, le va fi mai uşor în viaţă”, explică femeia. Galina ne spune că îşi iubeşte foarte mult copiii. „Le sunt mamă. Vreau ca atunci când vor pleca în lume să nu se teamă de nimic, să ştie să iubească, să fie atenţi, responsabili, educaţi, cu inimă mare, apoi, la rândul lor, să-şi îngrijească propriii copii”, ne spune Galina.

Studiile arată că dezvoltarea micuţilor care cresc în orfelinate este diferită de cea a copiilor crescuţi în familie. Primii se integrează mai greu în societate, au abilităţi limitate pentru un trai independent.

„Tot mai mulţi copii lipsiţi de grijă părintească obţin şansa de a avea o viaţă decentă şi o familie iubitoare. În ultimii cinci ani, numărul copiilor educaţi în case de tip familial sau de către asistenţi parentali profesionişti a crescut de aproape două ori. Potrivit Strategiei pentru protecţia copilului şi familiei pentru 2014–2020, copiii de până la trei ani vor fi plasaţi în orfelinate doar în cazuri excepţionale. Pentru noi e extrem de important ca toţi copii să crească într-o familie completă”, a subliniat Ruxanda Glavan, ministra Muncii, Protecţiei Sociale şi Familiei.

Până în 2020, Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale îşi propune ca, în R. Moldova, să nu mai existe copii fără familii.