Mihai Poiată: Trecutul, dacă e uitat sau trecut sub tăcere, se răzbună

„Rockul, „Noroc”-ul &Noi” e titlul unui volum nou, semnat de Mihai Poiată. E un volum enciclopedic, consacrat fenomenului „Noroc”, formaţia care a revoluţionat societatea în anii ‘70.

— Dle Poiată, lucrând la această carte enciclopedică, aţi avut cumva sentimentul că fixaţi un fragment din istoria culturii, care, spre ruşinea istoricilor, a fost neglijat?

— Din câte ştiu, fenomenul „Noroc” a trezit şi interesul istoricilor, dar, în avântul lor demascator, ei sunt preocupaţi în special de condamnarea celor care l-au interzis decât de circumstanţele şi de oamenii care au făcut posibil miracolul apariţiei lui. Cât mă priveşte, trebuie să recunosc, nu am avut un plan bine chibzuit. Cartea s-a configurat treptat, pe măsura colectării materialului. În cele din urmă, am simţit că nu doar eu sunt cel care fac cartea, dar şi cartea mă face (şi mă REFACE) pe mine. Nu m-am opus şi, se pare, au avut de câştigat ambele „părţi”: şi textul, şi naratorul. Am mai înţeles că nu am dreptul moral să împart protagoniştii cărţii în „buni” şi „răi”. Datoria mea a fost să le ofer şansa de a-şi spune păsul. E imoral să ciupim din istorie doar ce ne-ar favoriza în vreo conjunctură sau ar ilustra nişte idei preconcepute, fie şi patriotice. Trebuie să ne asumăm trecutul în toată complexitatea sa. Pentru asta trebuie mai întâi să-l cunoaştem sau, cel puţin, să-i oferim şansa de a se face cunoscut…

— Pe când o imortalizare a „legendelor” în domeniul artelor, literaturii, cinematografiei?

— Rămân tot mai puţini cei care au cunoscut pe viu fenomenul artistic al anilor ’60—’80. Şi mai puţini sunt cei care au capacitatea de a discerne evenimentele de atunci. Mai e nevoie şi de curaj, deoarece se expun riscului de a fi suspectaţi de nostalgie faţă de trecutul comunist. Valorificarea trecutului presupune şi reevaluarea sa. Nu oricine riscă să-şi asume acest fapt, mai ales într-o perioadă când ne-am obişnuit să tratăm istoriile personale prin optica interesului „naţional”, de partid sau de gaşcă. Ar fi bine să conştientizăm că fiecare destin a fost o dramă: şi pentru cei care au îndrăznit să-şi valorifice talentul, plătind tributul impus de regim, dar şi pentru cei care au tăcut şi au fost înghiţiţi de anonimat. Să recunoaştem că au fost oameni bine intenţionaţi şi printre membrii de partid, tot aşa cum avem puşlamale printre patrioţii de azi, că au existat scriitori talentaţi printre „proletcultişti” şi că avem grafomani printre postmodernişti…

— Cum v-a venit ideea de a structura cartea într-un stil apreciat în lumea civilizată, Oral History?

— Mi-am zis că nu am dreptul să povestesc biografiile unor oameni care sunt în viaţă şi care ar face-o mai bine decât mine, deoarece nu eu, ci ei au fost protagoniştii evenimentelor reconstituite. Iată de ce le-am oferit dreptul la vorbirea directă şi astfel am aplicat această „modalitate foarte apreciată”. Misiunea care mi-a revenit a fost doar să contribui la crearea unui cadru intim de dialog şi a unui comportament bazat pe încredere reciprocă. Spre surprinderea mea, acest procedeu de colectare a materialului a avut un efect dublu: graţie „înregistrărilor încrucişate”, am obţinut nu doar portrete individuale emoţionante, care s-au completat reciproc, dar şi o largă reprezentare, pe orizontală şi pe verticală, a spaţiului social-cultural în care a activat formaţia „Noroc”.

— Cât de dificil a fost să-i provocaţi la o discuţie despre ce au fost odată, demult?

— A fost dificil să-i conving că istoria „Noroc”-ului va fi scrisă şi va apărea – pe când nici eu nu eram sigur de asta. Nici nu ştiau ce fel de istorie voi scrie, dar cred că am reuşit să le dau de înţeles că nu mă interesează bărfele şi episoadele scandaloase. I-a mai determinat să accepte şi faptul că le-am oferit şansa de a-şi aminti ceea ce uitaseră deja. Astfel, s-au lăsat convinşi să-şi deschidă sufletele mai mult decât le-ar fi cerut un interviu de ziar. Unii mi-au deschis şi arhivele personale, din care am selectat o mare parte din cele peste 260 de ilustraţii incluse în carte.

— Cum aţi selectat interlocutorii? Am auzit critici la unele nume, de exemplu, Petru Lucinschi… Mulţi dintre cei informaţi despre cum funcţiona atunci maşinăria ideologică cred că Lucinschi poartă o parte de vină pentru cele întâmplate cu formaţia „Noroc”…

— Sunt informaţi despre cum funcţiona atunci sistemul doar cei care l-au slujit ori au activat în cadrul acestui sistem. Mai pretind că îl cunosc istoricii, care invocă nişte cuvântări ale lui Lucinschi, în care acesta se referă la „Noroc”, dar cuvântările funcţionarilor de partid nu aveau rolul de a informa cum funcţionează sistemul, ci mai degrabă de a ascunde acest lucru. Ar fi să apreciem faptul că în această carte P.Lucinschi întredeschide culisele regimului şi ne demonstrează că cele mai importante decizii nu erau protocolate pentru a le pune ulterior la îndemâna zeloşilor istorici, ci se făcea totul pentru a depersonaliza deciziile „nepopulare” şi a le dosi la umbra anonimatului, inclusiv prin aşa-zisa conducere colectivă.

— Dacă ar fi să modificaţi, să schimbaţi ceva, peste care text aţi reveni?

— Nu a trecut suficient timp pentru a se „coace” o atitudine critică, dar voi colecta sugestiile protagoniştilor şi ale cititorilor pentru a ţine cont de ele, dacă, printr-un miracol, aceste o mie de exemplare ce vor epuiza şi editura ARC va decide că este necesară reeditarea cărţii.

— În carte am găsit locuri şi oameni despre care am citit cu bucurie. Apreciez talentul dvs. de a reda realitatea de atunci…

— Mi-a fost de ajutor o lecţie pe care am însuşit-o în primii ani de activitate la „Moldova-film”: într-o operă cinematografică, pentru a transmite senzaţia de linişte absolută, e nevoie de… zgomote. Parafrazând „The dark side of the moon” (Partea întunecată a lunii), denumirea celebrului album al grupului „Pink Floyd”, am încercat să caut partea prozaică a poeticului, partea tristă a veseliei, partea nebună a cuminţeniei, partea profană a sacrului şi, treptat, am ajuns să înţeleg că pentru cititor generalul devine atractiv doar dacă-i injectezi pasiuni şi energii personale, iar un destin particular capătă valoare şi trezeşte empatie doar dacă îşi asumă aspiraţiile comunităţii în care este integrat. De fapt, mai bine decât mine a spus-o Heraclit: frumuseţea este armonia contrariilor.

— De ce, până acum, nimeni nu a avut curajul să păstreze imaginea, fenomenul „Noroc”- ului pentru alte generaţii?

— Explicaţia ar fi extrem de simplă: muzicienii, care cunosc fenomenul, nu au şi harul scrisului, iar scriitorii, jurnaliştii şi istoriicii nu cunosc secretele muzicii. Dar în afară de „Noroc” sunt trecute sub tăcere şi alte „modele de rezistenţă”. De ce? Pentru că suntem contaminaţi de „cultura revoluţiei” şi nu avem răbdare să însuşim „meseria” evoluţiei, să ne înscriem în vectorul continuităţii. Pare mai simplu să radiezi tot ce-a fost şi să faci istoria de la început, dar e riscant să te porneşti la drum cu torba goală, mai ales când nu ştii unde vrei să ajungi.

— Dacă se afirmă că „Noroc”-ul a fost cât o mare Adunare Naţională, de ce nu punem în circuit această valoare?

— Trecutul, dacă e uitat sau, şi mai rău, e trecut sub tăcere, se răzbună. Se răzbună prin faptul că ne lasă repetenţi şi ne obligă să frecventăm de mai multe ori aceleaşi lecţii ale istoriei. Ar fi trist de tot dacă ne-am bucura că descoperim ceea ce a fost descoperit de predecesorii noştri ieri sau alaltăieri…

— Nici măcar cei din interior nu prea au înţeles ce s-a întâmplat cu formaţia „Noroc”. De ce?

— Pentru că membrii grupului au fost preocupaţi de altceva: echipament, instrumente, costume, repertoriu, turnee… Vocaţia lor a fost muzica şi nu şuşotelile din coridoarele puterii.

— Care e cea mai vie amintire legată de formaţia „Noroc”?

— Atât timp cât a fost fredonat hitul „De ce plâng ghitarele”, mi se părea că e ceva firesc deoarece „Noroc” devenise parte din viaţa şi din fiinţa noastră. Dar când am fost lipsiţi de acest firesc, am avut senzaţia că odată cu „Noroc”-ul am fost interzis şi eu. Am sperat că voi reuşi să repar această nedreptate când am fost invitat să lucrez la redacţia muzicală radio, dar în patru ani (1972-1976) nu mi s-a permis nici să transmit piesele lor, nici măcar să pronunţ numele „Noroc”. Şi asta în timp ce realizam o emisiune săptămânală de muzică pop şi rock, în cadrul căreia puteam transmite piese de pe cele mai recente albume ale grupurilor occidentale. Iată de ce aceşti patru ani mi-au lăsat cea mai vie, dar şi cea mai amară amintire… muzicală.

— Nu v-aţi gandit la un film documentar despre „Noroc”, atât cât îi mai puteţi prinde în viaţă pe membrii formaţiei?

— Filmul trebuia realizat în 1969—70, de o echipă de cineaşti din străinătate, cu un echipament care să înregistreze şi imaginea, şi sunetul. Dacă ar fi existat un film de vreo jumătate de oră „Noroc”-ul în concert”, poate nu mai era nevoie să scriu această carte. Noi ne-am dori un film despre „Noroc”-ul care cântă, şi nu despre un „Noroc” care… vorbeşte. Sigur, ar prezenta interes şi amintirile membrilor grupului, dar cum să reproduci atmosfera de la concerte, cum să povesteşti muzica lor?

— Mulţumesc pentru acest dialog.

Antonina Sârbu