Despre democraţie cu dor

„Idiotul puse capacul la locul lui şi abia atunci găsi, scrisă cu litere mari ca pentru cei proaspăt alfabetizaţi, denumirea obiectului: LIBERTATEA.” Aureliu Busuioc, „În căutarea pierderii de timp”

În viaţa mea, de când particip la diferite scrutine, în două ţări, candidatul pentru care am votat în primul tur niciodată nu s-a calificat pentru turul al doilea. Cu toate acestea, întotdeauna am votat pentru cineva (care mi-a părut mai puţin rău, de la sine înţeles) în al doilea tur. Chiar dacă nu mi-a plăcut. Fiindcă democraţia presupune participare şi responsabilitate din partea tuturor cetăţenilor. Fiindcă democraţia mai presupune umilitate şi conştiinţa că faci parte dintr-un tot întreg. Bineînţeles, gânduri că-mi aleg o belea pe cap sau că toţi ceilalţi alegători ar fi „proşti” mi-au dat târcoale, ba chiar mai mult: numai cei mai apropiaţi prieteni ştiu cât de mult am înjurat candidatul pentru care am votat.

Iată că s-a consumat şi primul tur al alegerilor locale din Republica Moldova. Rezultatele le cunoaşteţi cu toţii. Dar nu rezultatele mă interesează în acest text.

Ceea ce văd eu exprimat în spaţiul public, şi anume din partea unei categorii specifice de „cetăţeni”, mă face să cred că suntem la o distanţă de ani lumină de a înţelege şi, mai cu seamă, de a ne apropria de valori democratice elementare. Nu ar trebui să ne mire faptul că interlopi notorii acaparează haut la main, cu scoruri fabuloase, primării importante, dacă până şi acei care se consideră cele mai „valoroase” persoane din sătucul nostru cheamă direct la sabotarea turului doi. Asistăm la o bâlbâială adolescentină de cea mai ridicolă speţă…

Ce s-a întâmplat, Domnilor? Votul Măriei Dumneavoastră nu s-a dovedit a fi unul decisiv? Nu se-nvârte lumea în jurul buricului Vostru? Nu Vi s-au ascultat doleanţele deopotrivă cu părerile şi boborul nu a ţinut cont de ele? Câtă vanitate… Şi câtă fiere devărsată în reţelele de socializare şi pe paginile personale…

Ar trebui poate să Vă deprindeţi cu gândul că fiecare din Domniile Voastre, statistic vorbind, nu sunteţi decât 1 / 2 800 000 (aprx.) şi votul fiecăruia dintre Voi nu poate avea o pondere mai mare decât atât. Câte procente a luat candidatul Vostru? Pai cam tot atâta reprezentaţi Dumneavoastră şi opiniile Dumneavoastră în societate. Mai exact, din acei care au votat. Punct. Nu Vă place? Există perioadă inter-electorală pentru a mobiliza mulţimi şi pentru a face „propagandă” cu „likbez”. Ceea ce, desigur, nu este în niciun caz o obligaţie. Dar dacă nu întreprinzi nimic, atunci accepţi şi îţi asumi statutul minoritar. Cuminţel şi cu respect pentru ceilalţi… Dacă, însă, sunteţi luptători aprigi pentru nişte idei sau viziuni şi rămâneţi în minoritate, încercaţi să înţelegeţi care sunt cauzele şi, dacă acţiunile Dumneavoastră (eventuale) pentru a modifica această stare de fapt nu-şi au rezultatul scontat, poate ar fi mai potrivit să Vă modificaţi strategiile de acţiune?

(Ţin să Vă comunic că în ceea ce mă priveşte (în cealaltă ţară, în Franţa) e şi mai rău: eu nu reprezint decât 1 / 44 600 000, o nimica toată!, şi candidatul pentru care am votat nu a acumulat decât 2 % în primul tur de scrutin.)

Pentru a Vă consola, am să Vă povestesc o anecdotă: cândva un site Internet îi propunea lui Kasparov să joace o partidă de şah cu utilizatorii site-ului. Pentru publicitate, cel mai probabil, şi contra (mare) plată, desigur. Sistemul era foarte simplu: Kasparov făcea o mutare, după care toţi utilizatorii site-ului aveau o perioadă anume de timp în care votau pentru o mişcare oarecare, care le părea cea mai bună. La sfârşit sistemul alegea mişcarea care a fost aleasă de cei mai mulţi. Kasparov a acceptat şi a spus (cu toată modestia care-l caracterizează) că în sisteme de joc de acest fel va învinge întotdeauna, căci pentru a-l bate pe Kasparov la şah e nevoie de o mutare de geniu, minoritară prin definiţie.

Numai că democraţia nu este un joc. În democraţie scopul ultim nu este să-l înfrângi pe celălalt, ci exact contrariul: găsirea unei soluţii optime în care perdanţi să fie cât mai puţini, în varianta ideală – să nu existe deloc. Democraţia, în oricare din formele ei, este un soi de contract social care asigură societăţii o pace şi o modalitate de a reprezenta opiniile a cel puţin unei părţi importante din populaţie. A accepta această regulă simplă înseamnă a fi conştient că fără un consensus, oricât de dificil de acceptat nu ar fi el, nicio societate nu poate avansa… A accepta cu toată seriozitatea şi responsabilitatea democraţia drept regulă fundamentală de organizare a societăţii este o garanţie că lucrurile oricând pot fi schimbate spre bine, că există scăpare din orice situaţie aparent inextricabilă.

A o refuza însă… Ceea ce se întâmplă în R. Moldova este un exemplu concret şi dureros al unei realităţi în care instituţiile democratice „funcţionează” cu deficienţe enorme.

E dezolant să constaţi că 25 de ani (un sfert de secol!) nu ne-au învăţat nimic. Ceea ce trebuia să devină o valoare sigură şi unicul colac de salvare care ne mai poate (şi întotdeauna va putea!) scoate din mocirlă şi din orice nevoie – democraţia – este deconsiderat, iar uneori chiar batjocorit până a i se pune în cârcă toate fărădelegile comise. Votul cetăţeanului şi, indisociabil de el, actul votării, în loc să devină sacru, este, în cel mai bun caz, o marfă căreia i se cunoaşte bine preţul. Politicienii, la rândul lor, în loc să aibă acelaşi vot al cetăţeanului la respect, uită cu desăvârşire de mandatul acordat de îndată ce-şi ridică alt mandat. Nu trece bine nici anul şi repartizarea deputaţilor în fracţiuni parlamentare nu mai are nimic în comun cu rezultatele scrutinului. Ce să mai, dacă până şi Preşedintele CEC-ului îşi permite să spună în direct (se întâmpla în 2010) că votul cetăţeanului nu mai are importanţă. Stiţi de ce? Fiindcă nu modifica repartiţia mandatelor în Parlament!

Citind apelurile despre boicotarea alegerilor, nu mă lasă un gând: democraţia şi posibilitatea de a vota este poate cel mai preţios lucru pe care am putut să-l căpătăm de la căderea URSS-ului. Şi noi îl abandonăm. Şi dacă renunţăm într-atât de uşor la libertate, ce să ne mai mire faptul că cineva ne ia nişte chiţibuşuri – un simplu miliard?

Vitalie VOVC