Un cardiolog luptă cu cancerul: „Mama plânge mereu. Tata mi-a spus că-mi dă tot ce are, numai să mă fac bine”

Un cardiolog luptă cu cancerul: „Mama plânge mereu. Tata mi-a spus că-mi dă tot ce are, numai să mă fac bine”
126 vizualizări
08 februarie 2020 | 08:57

Lilia Șaragov este medic cardiolog de categorie superioară. Are ani de experiență în spate și numeroase inimi de mame și copii salvate. În 2018, a aflat că are cancer. Întrucât, anual, la început de februarie, la nivel mondial, este marcată Ziua de Luptă cu cancerul, am mers să discutăm cu Lilia Șaragov despre diagnoza ei, despre munca în cardiologie și despre modul în care poți să ții piept lucrurilor care par că scapă de sub control. 

— Dna Șaragov, cum ați aflat că aveți cancer?

— A fost o neglijență din partea mea. Peste hotare, se zice că trebuie să faci mamografie o dată pe an sau o dată la doi ani. Eu sunt medic și orele mele de lucru coincid cu ale colegilor mei, așa că mă gândeam că nu mai am eu timp să merg la control. Am făcut ultrasonografie în octombrie 2017, pentru că venise un mamolog în apropiere. Și am zis să merg să mă vadă. Știam că nu făcusem mamografie de tare mulți ani. Altminteri, eu mă gândeam că nu există factori de risc. Așa mă linișteam. Am fost la mamolog, m-a pipăit, mi-a făcut ultrasonografie și mi-a spus că sunt bine. Cu asta, m-am calmat. La 19 mai 2018, m-am dus cu feciorul la Noaptea Muzeelor. Așa s-a întâmplat că intrasem într-un autobuz unde se iscase o ceartă între doi băieți și noi eram aproape de ei. Eu nu le-am zis un cuvânt și toți tăceau în transport. La un moment dat, unul l-a înjurat pe celălalt. Ăsta avea grade în cap și s-a repezit la celălalt. Atunci, m-a lovit puternic cu cotul în sân. Eu nu i-am zis nimic, înțelegeam că n-a vrut să mă lovească și a făcut-o involuntar. Când au început să se bată, oamenii i-au despărțit. Nu voiam să stric seara și ne-am dus la Noaptea Muzeelor. Ajunsă acasă, m-am pipăit. Nu se vedea nimic. Asta se întâmpla sâmbătă. Abia joi am văzut o vânătaie mare pe partea laterală a sânului. Vineri m-am dus la mamolog, mi-a făcut ultrasonografie și mi-a zis că se vede un hematom. Asta a fost vara. În august, am mers la o mamografie și acolo mi s-au depistat trei noduli. Mi-au spus deodată că e cancer. Femeia de la laborator a venit țintă spre mine și mi-a zis: „e cancer”.

— Ce s-a întâmplat mai departe?

— Mergeam pe coridorul acela și ziceam: „Doamne, eu nu pot să cred că tu o să permiți ca, dintr-o lovitură, să apară cancer. Nu poate fi așa ceva. Nu sunt de acord”. Urma să mi se facă biopsia, ca să aflu ce tip de cancer am. În înțeles larg, cu ce se „hrănește” cancerul ăsta? Dacă afli asta, știi cu ce ai putea să îl blochezi. O prietenă din Franța m-a ajutat și am primit rezultatul analizei efectuate acolo, care mi-a arătat că e acel tip de cancer care nu știm cu ce se hrănește. Și atunci, am început chimioterapia, în ideea că poate o să ajute. În schema mea mentală, calculasem că ultima o fac până la Anul Nou… Nu știam că ele se suportă greu, că scad leucocitele. Răceam foarte des și primeam antibiotice. Pe fond de leucocite scăzute, nu puteau să-mi facă următoarea cură. Între timp, am decis să-mi fac polița românească și m-am dus la consultație în România. Acolo, lucrurile erau foarte simple, dacă aveam poliță. Mi-au propus și operație, și tratament terapeutic ulterior – totul gratis. Acum, eu merg la ei la control. Dar merg și aici, la noi. Am făcut și am respectat tot ce presupunea terapia mea.

— Ați continuat să lucrați, chiar și după ce ați aflat despre diagnoză?

— Am aflat diagnosticul în august și am lucrat până la Anul Nou. Mai departe, medicii mi-au zis că îmi fac mai mult rău, dacă continuu să lucrez. Nu reușeam să ies dintr-o infecție și intram în alta. Acum, iarăși am ieșit la lucru. Mai departe, merg în mod regulat la control la Institutul Oncologic. Urmează să merg și la Cluj, tot pentru un control. Din câte știu, ei te țin la evidență cinci ani. Deși, în România, am văzut recidive și după șapte ani. Dar nu mă tem. La una din investigațiile din august, o femeie mi-a zis: „bine că v-au lovit, pentru că așa ați aflat de cancer. Ceea ce văd eu, nu poate fi recent”. Așa că mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate și merg înainte.

— Ce a schimbat în viața dvs. diagnoza respectivă?

— Anul acesta, m-a învățat foarte multe lucruri. Unul dintre acestea e că trebuie să prețuiesc timpul. Nu-mi pare rău de nimic, chiar sunt recunoscătoare pentru ce mi se întâmplă. Așa mi-am făcut o altă scară de priorități. Adică, ceea ce anterior era prioritar, devine irelevant. Înțelegi cât de mult contează să stai cu oamenii dragi. Apoi, atât de multă lume mi-a sărit în ajutor… Oameni de la care nici nu m-am așteptat, oameni pe care nu-i știam, oameni din străinătate, pe care i-am consultat cu zeci de ani în urmă și de care nici nu-mi aminteam, mi-au scris că vor să mă ajute cu bani. Și asta e atât de plăcut și important! Dumnezeu deschide cerul și îți acoperă toate necesitățile. Asta a fost impresionant pentru mine. Asta m-a învățat să nu mă tem.

— Cum a reacționat familia dvs. la aflarea veștii despre cancer?

— Tata m-a ajutat cu bani, erau multe de plătit, inclusiv drumurile. Tata mi-a spus într-o zi, cu ochii în lacrimi, înainte să afle despre diagnoza sa: „Noi am strâns bani să avem la bătrânețe, când vom fi bolnavi, să nu vă împovărăm pe voi. Nu am știut că vor fi pentru tine. Eu îți dau tot ce am, numai fă-te bine”. Mai pe urmă, după ce îi povestisem despre experiența mea la Cluj, a decis să meargă și el cu mine. Tata avea adenom de prostată. Aici, a stat ani în șir la evidență, iar acolo, la Cluj, în două zile i-au pus diagnoza – cancer de gradul patru, cu metastază. Așa a pornit și el pe drumuri. Primea medicamente și îmi zicea că i s-a rărit părul. Era chel și se întristase din cauza asta. Odată, mi-am scos peruca și i-am spus: „Tata, noi acum semănăm perfect”. El era chel, eu – cheală, am făcut o mulțime de fotografii împreună atunci și ne-am încurajat unul pe altul. Mama, însă, plânge. Ea tot timpul plânge. Eu nu consider că asta e susținere… Cel mai mult m-au încurajat soțul și prietenii. Copiii erau pierduți, nu știau cum să reacționeze în asemenea situație. Am un băiat de 28 și unul de 16 ani. Eu îmi dădeam seama că ei nu știau ce să facă. Cel mic, aveam impresia că evită subiectul în general. Eu înțelegeam că, în calitate de mamă, trebuie să manifest dragoste, să le explic, să comunic, că totul depinde de faptul cum o să mă prezint eu: dacă o să plâng, dacă o să fac isterie, evident că ei se vor simți rău și neputincioși. Așa că am ales să merg înainte, să mergem cu toții înainte, cu speranța că totul va fi bine. Mamei i-am spus – cu ea a fost cea mai importantă discuție: „Dacă tu o să plângi, să nu crezi că eu o să mă vindec, iar eu cred că o să mă vindec. Te rog, nu-mi tăia aripile”. Știți, la Cluj, se oferă gratis o consultație a dieteticianului și a psihologului. Și psihologul de acolo mi-a zis că eu i-am oferit o cură de tratament și că se bucură mult atunci când vede pacienți optimiști.

— V-ați încăpățânat să mergeți la muncă, pentru că aceasta era un fel de terapie?

— Nu, nu cred că a fost terapie. Munca mea e destul de stresantă. Eu consult la policlinică, dar consult și pacienți din spital, deși nu ar trebui să fac asta. Întrucât acolo nu au medic, se întâmplă să mă sune din diferite secții și să mă roage să consult, ca excepție, deși asta deja devine regulă. Urmează să mi se ofere un grad de invaliditate. Cineva îmi spunea că în felul acesta voi avea mai puține ore de lucru. Și am de gând să le folosesc, dacă e adevărat. Mulți ani am lucrat în regim non-stop. Ani în șir nu am știut că dacă nu ai fost în concediu pe parcursul anului, ți se oferă în plus trei zile la concediul sindical. Munceam tare mult și acum îmi pare rău de asta. Nu e bine să lucrezi așa. E stresant. Mie îmi pare rău că nu am învățat mai devreme să pun limite. Îmi părea că trebuie să fac totul și să cuprind necuprinsul.

— Dar de cât timp lucrați în medicină?

— De peste 25 de ani. Am absolvit în 1991, dar inițial am fost la Catedra de Propedeutică, de la Spitalul Feroviarilor, pe atunci. Iar din 1995, lucrez aici, la Institutul Mamei și Copilului.

— De ce ați ales să faceți cardiologie?

— De fapt, doream să fiu neurolog. Eram o fetișcană de 18 ani, cu medalie de aur, care credea că pentru ea toate ușile sunt deschise oriunde. Dar să vă mărturisesc ceva: într-a zecea, m-am dus de artistă, nici nu mă gândeam la medicină. Atunci, părinții au încuiat ușa și nu m-au lăsat să mă duc la al doilea tur – de primul trecusem. Și bine au făcut. Pe atunci citeam multă literatură despre creier și tot timpul îmi puneam întrebări – oare de ce omul procedează așa sau altfel, de ce alege una sau alta, de ce depinde dispoziția omului? Asta ține de psihologie, dar pe atunci nu se studia acest obiect și mie mi se părea că aceste lucruri se învață la Universitatea de Medicină. Apropo, pe atunci mama mea, de 30 de ani, lucra la un cardiolog, ea fiind asistentă medicală în Florești. Asista un doctor foarte bun pe timpuri, care venea pe la noi acasă. Despre această istorie mama mi-a povestit abia acum câțiva ani. Așadar, acel doctor mă lua în brațe, anume pe mine dintre toți trei copii, și spunea : „ea o să fie doctor bun”. Probabil, a fost un fel de proroc. A fost planul lui Dumnezeu să devin doctor. Când m-am angajat la Institutul Mamei și Copilului, mă gândeam că va fi temporar. Până la mine, cardiologii de acolo lucrau maxim doi ani. Toți fugeau de locul ăsta. E o muncă cu gravide, cu femei care merg la operații ginecologice și pe care trebuie să le pregătești, deci toți se fereau de această muncă. Când am venit la acest serviciu, am zis că mie nu-mi convine să nu-mi cunosc bine meseria de care mă ocup și am cerut să fiu trimisă la specializare, să nu deschid cardiograma și, pur și simplu, să mă uit la ea, ci să o și pot citi și analiza. Din păcate, foarte mulți medici nu citesc cardiogramele, dar eu sunt convinsă că toți trebuie să o citească. Cardiologia a devenit pentru mine cel mai interesant subiect din medicină, acum nici nu înțeleg de ce voiam la neurologie. Totul vine de la inimă… Chiar şi Biblia spune că tot bunul și răul vin de la inimă.

— Din experiența dvs., ce cazuri v-au rămas în memorie?

— În cardiologie, vezi pacienți de prin toate raioanele, sunt fete însărcinate care ajung aici… Am văzut cazuri pe care medicii de peste hotare nu le văd. Există vicii cardiace care, acolo, la ei, se operează din fragedă copilărie. La noi, există perioada asta a fetelor născute în 89-91, perioadă în care în medicină era un haos. Nu mai exista Uniunea Sovietică, și nici medicina asigurată nu exista. Prin urmare, o parte dintre pacienții născuți pe atunci cu vicii cardiace trebuiau să plătească, dar nu aveau bani pentru intervenții. Bizar e că nu au aflat nici mai târziu că, având poliță, puteau fi operați. Acum, ei ajung la noi cu vicii cardiace neoperabile. Sunt și situații tragice. În acest context, vreau să zic că am văzut și adevărate minuni. De exemplu, doi ani în urmă, la noi, a născut o pacientă care avea inima cu trei camere funcționale și refuzase întreruperea sarcinii. Eu oricum încerc să susțin aceste paciente. Dacă femeia a decis să păstreze sarcina, chiar dacă aceasta îi este contraindicată, eu îi explic, îi desenez: „Uite, trebuie să fie așa, dar în cazul tău e așa, ar putea fi așa, ar putea fi invers, ai putea pierde copilul, ai putea avea complicații… trebuie să știi să iei decizii”. Ce ține de partea mea, eu explic pe cât de clar pot. În pofida riscurilor, multe paciente aleg să meargă mai departe, păstrând sarcina. Anume datorită lor am văzut minuni. Noi ținem legătura cu ele. Îmi amintesc de o altă pacientă, gravidă la 16 ani, venise cu mămica ei, avea viciu cardiac inoperabil, era speriată, termenul era mare și era riscant să întrerupi sarcina. Așa că a mers înainte. A născut. Totul a mers bine. Ulterior, și-a făcut operație la inimă. I-a pus copilului numele meu.

— Ce momente vă aduc cea mai mare satisfacție în munca dvs.?

— Eu consider că e bine să știi că faci cât mai bine ceea la ce te pricepi. Acum câțiva ani, venise o pacientă la consultație. Era o mare zarvă sub ușă. Scriam, dar auzeam ceartă. Și cea care făcea zarvă, care a venit fără rând, a și intrat la mine. Și dacă te uitai la exterior, era o fetișcană de vreo 30 de ani, pe tocuri, toată fardată. I-am spus că felul în care a procedat vorbește despre un deficit al celor șapte ani de-acasă. La care ea, fără niciun fel de rezervă, îmi răspunde: „Da, eu nu am șapte ani de-acasă. Și de unde să-i am? Mama a murit la naștere, iar tata m-a dat la casa de copii. Eu acolo am fost flămândă, bătută și am învățat să smulg de la altcineva, pentru că de la mine tot se smulgea. Așa am învățat să trăiesc. Să nu așteptați șapte ani de-acasă de la mine”. Ulterior, noi ne-am împrietenit foarte mult. Ea a fost a doua persoană din Moldova care, având transplant renal, a născut. Soția tatălui ei avusese grijă să o scoată de la orfelinat și să o ducă în România pentru transplant. Ea îmi zicea că are tensiune, că i se spune să întrerupă sarcina și că ea nu vrea. Eu înțelegeam că nu am niciun drept să o judec. I-am zis: “bine, mergem înainte, păstrând sarcina”. Eu eram fericită atunci când a născut copilul. Uite, asta e o mare bucurie – să vezi că ești implicat într-o lucrare a lui Dumnezeu. Eu nu mă văd în afară acestei lucrări, eu nu pot susține că fac asta de una singură. Este extraordinar să vezi și ochii mamei după ce a născut, mai târziu ele vin și la a doua sarcină…

— Chiar dacă au aceste probleme de sănătate?

— Da. Aveam o pacientă de la Bălți, care era după ictus cerebral, tremura în cabinetul meu, de frică că o să i se recomande întreruperea sarcinii. Atunci, recunosc, și eu mă temeam. Dar ea nu a întrerupt sarcina, ci a mers înainte. I-am zis că trebuie neapărat să facă operație la inimă. Ea nu a făcut. Peste trei ani, vine din nou gravidă, după care a urmat un alt ictus cerebral. Acum, are doi băieți, îmi trimite fotografii și mesaje de felicitare de sărbători…

— Cum mențineți aceste relații cu pacienții, în iureșul tuturor evenimentelor?

— Mie mi-i interesant să trăiesc, să comunic cu oamenii, să înțeleg modul în care ei gândesc, dar să analizez și emoțiile, și gândurile mele. Eu am învățat să nu-mi fac păreri de la prima vedere…

— În încheiere, ce sfaturi le-ați da celor care au fost diagnosticați recent cu cancer?

— Să încerce să aibă încredere, să nu se panicheze, să meargă la medic. Dacă au poliță în România, să se ducă acolo. Eu am văzut diferența, de aceea spun lucrul acesta, deși și la noi sunt medici buni. De asemenea, e important ca pacienții să povestească, să spună despre ceea ce li se întâmplă, să nu se inhibeze. Dacă te adresezi la timp, se tratează. Acum există tehnici extraordinare. Pe mine cel mai mult m-a susținut prietena mea, care avea cancer în stadiul patru, cu metastaze. Vă dați seama? Om cu cancer în stadiul patru și ea râde, te susține, merge cu tine la biopsie, îți spune că totul va fi bine… Din păcate, prietena mea a decedat, dar eu sunt sigură că tot ce a vrut Dumnezeu ca ea să facă pe pământ, a făcut. Ea era cu cancer în stadiul patru de zece ani, deci, oricum, merită să mergi la medic… Fiecare zi merită trăită. Nu trebuie să pui cruce, e păcat să cazi pradă deznădejdii. Eu am văzut minuni în cardiologie și pe mine asta mă încurajează enorm de mult. Mă bucur de viață. Când mă duceam la spital și vedeam pacienți în rând, era uneori și cineva care, în colț, plângea, atunci eu mă apropiam de el și îl îmbrățișam. Îi spuneam că totul va fi bine, că eu sunt medic și știu. Vedeam că omul e speriat și îl încurajam. E important ca oamenii să nu fie indiferenți. Închipuie-ți că acesta e copilul tău, că e mama ta…Apropie-te de el. În Florești, cunosc un caz în care un om a murit în stradă iarna și nimeni nu s-a apropiat, toți credeau că e beat. De fapt, făcuse infarct. Pe mine personal, acest caz m-a impresionat profund. Acum mă apropii de toți bețivii și-i întreb: dvs. sunteți beat sau vi-i rău? Unul mi-a spus odată: eu îs beat și mi-i bine (râde).

— Vă mulțumim.

Abonează-te pentru a fi la curent cu toate noutățile!

Ziarul de Gardă. Singurul ziar de investigații din Republica Moldova. Abonează-te și tu! Abonează-te

Stoianoglo, despre cum Procuratura a distrus business-ul și a urmărit ilegal cetățeni. Discursul rostit în fața procurorilor

Șeful Procuraturii Generale (PG), Alexandr Stoianoglo, a prezentat vineri, 28 februarie, în cadrul Adunării Generale a Procurorilor, un raport de activitate a Procuraturii Generale. În raportul prezentat, Stoia…
Stoianoglo, despre cum Procuratura a distrus business-ul și a urmărit ilegal cetățeni. Discursul rostit în fața procurorilor

Lista celor 45 de procurori care au primit „premii de încurajare”, în baza unui ordin emis de șeful PG

În baza unui ordin emis de procurorul general, Alexandr Stoianoglo, vineri, 28 februarie, în cadrul Adunării Generale a Procurorilor, 45 de procurori au fost „premiați” cu distincțiile Procuraturii. „Premiile d…
Lista celor 45 de procurori care au primit „premii de încurajare”, în baza unui ordin emis de șeful PG

Agheasmă, rugăciuni și spovedanie. Recomandările Mitropolitului Vladimir pentru credincioși în contextul coronavirusului

Pe lângă recomandările autorităților în legătură cu noul coronavirus, Mitropolitul Vladimir îndeamnă credincioșii să se roage mai mult în această perioadă, să se spovedească și să se împărtășească cu regularita…
Agheasmă, rugăciuni și spovedanie. Recomandările Mitropolitului Vladimir pentru credincioși în contextul coronavirusului

Parlamentul a modificat termenul pentru moratoriul asupra Legii privind cetățenia prin investiție

La propunerea Blocului ACUM, deputații au votat și în cea de-a doua lectură instituirea moratoriului asupra Legii privind cetățenia prin investiție. Deși în prima lectură s-a votat aplicarea moratoriului până l…
Parlamentul a modificat termenul pentru moratoriul asupra Legii privind cetățenia prin investiție

Al doilea candidat care s-a retras din cursa parlamentară de la Hîncești: „Șanse reale au forțele de stânga”

Candidatul Partidului Liberal Democrat din Moldova (PLDM) la funcția de deputat în circumscripția nr. 38, Hâncești, Anatolie Postolachi, a anunțat că se retrage din cursa electorală. O decizie în acest sens a f…
Al doilea candidat care s-a retras din cursa parlamentară de la Hîncești: „Șanse reale au forțele de stânga”

Votat: Ambii părinți, care cresc cel puțin patru copii, vor beneficia de asigurare medicală obligatorie

Ambii părinți, inclusiv cei adoptivi, care cresc cel puțin patru copii, vor putea beneficia, la opțiunea acestora, de statut de persoană asigurată în sistemul Asigurărilor Obligatorii de Asistență Medicală (AOA…
Votat: Ambii părinți, care cresc cel puțin patru copii, vor beneficia de asigurare medicală obligatorie