Fragmentarul unui copil deportat: „Era așa de frig că nu puteau îngropa morții. Îi mâncau animalele…”

Nadeja Pascari arată spre un panou de muzeu cu poza în alb-negru a întregii sale familii. Pe fundalul aceluiași covor, fusese imortalizată mai multă lume, își amintește Nadejda. Toți deportați. La fel ca ea și ca întreaga sa familie. Amintirile îi sunt fragmentate, dar încă vii. Ceea ce s-a întâmplat în timpul deportărilor din 5-6 iulie 1949 — al doilea, cel mai mare val dintre cele trei, nu poate fi uitat. Victimele acelor evenimente sunt comemorate în fiecare an, la 6 iulie, aceasta fiind declarată zi de doliu naţional. Acum, Nadejda își adună forțele ca să se reîntoarcă la ceea ce ea numește „cea mai groaznică perioadă din viața mea”. Mai întâi, ceea ce nu poate fi șters nici de timp, este pecetea de dușman al poporului, care a ținut-o pe tot parcursul vieții în frică. Apoi, urmează toate celelalte răni. Aceasta este povestea ei.

„Aveam șase sau șapte ani. Nu mai țin minte precis. A fost cea mai importantă perioadă din viața mea. Și cea mai rea, și cea mai grea, și cea mai deplorabilă. Cea care mi-a stricat viața. Mi-am pierdut limba maternă, pe care nu am mai vorbit-o până prin ‘90.

E așa o nerușinare tot ce s-a întâmplat. Nu știu ce putea fi mai rău. Ne-au luat totul. Dacă măcar ne-ar fi lăsat aici sau să ne fi dus în alt sat… Dumnezeule!

Mai întâi, tata s-a dus să se ascundă. Se zvonea prin Durlești că îi vor ridica pe capii familiei. De asta, el s-a ascuns vreo câteva zile. Când au venit, pe 7 iulie, tata nu era, mama își pierduse cunoștința… Cei doi soldați și civilul au văzut că tata nu este și au spus că nu-i nimic, îl vor aștepta. Au intrat în beci, unde aveam brânză de oi, pâine – că era joi, iar noi coceam pâinea pe o săptămână înainte și o păstram acolo. S-au apucat să bea.

Când s-au dus cu fratele meu în beci, sora mai mare s-a apucat să strângă bulendre la întâmplare prin casă… Ne-au stricat calea vieții fiecăruia. Dar, să nu mă las distrasă. Mama ne-a zis, între timp nouă, celorlalți trei, să fugim la cunoștința unei rude. Am ascultat de sfatul ei. Când am ajuns pe uliță în drept cu casa unuia dintre vecini, am văzut o altă mașină. Veniseră și după ei. Probabil, concomitent, strângeau mai multă lume din sat în acea noapte.

Strigăte. Înjurături. O altă mașină stătea de-a curmezișul drumului. Credeam că ne vor prinde.

Am luat-o pe o cărărușă din sat, spre râpă. Am dat de niște druci. Ei doi au trecut repede, că fugeau. Alergam, nu mergeam la pas, pentru că ne era frică. Eu, mai mică, purtam sandale și m-am împiedicat. Am aruncat sandalele și am început să alerg desculță în urma lor. Am trecut peste râpă. De acolo, am luat-o pe drumul din față, nu pe cel de alături, pe unde o luaseră fratele și sora mea.

Era miezul nopții. Am văzut două umbre venind spre mine și, în acea învălmășeală, am crezut că sunt sora și fratele meu. Am ajuns în mâinile unui soldat și a primarului, care se îndreptau spre Selsovet. Aveau lămpi de buzunar și îmi băteau cu lumina în față. Am început să țip și să-l mușc pe cel care mă ținea. Am reușit să fug. Acea mușcătură m-a salvat atunci.

Numai că nu m-am salvat, de fapt.

I-am regăsit pe fratele și sora mea. Am luat-o la fugă mai departe, împreună.

De cealaltă parte, când fratele mai mare a reușit să iasă pe vreo două minute, în fugă din beci, soldații au mai rămas acolo, iar mama i-a zis și lui să fugă, prin vii, să se ascundă. Și el a luat-o la fugă.

Tata era încă în râpă, unde se ascundea. Un cunoscut îi ducea de mâncare, noi nici nu știam unde era.

Orașul era înconjurat de militari. Când se auzeau foșnete, soldații împușcau pe deasupra viilor și popușoaielor.

În cele din urmă, tata a aflat cumva unde ne ascundeam și a venit după noi. Mama și țaca Maria, sora mai mare, așa și au rămas acolo. Soldații au ieșit din beci. Le-au urcat în mașină. Le-au spus că oricum îl vor aștepta pe tata.

Între timp, soldații au scos din ocol un porc mic și l-au tăiat. Au început să facă frigărui chiar în mijlocul ogrăzii. Tata așa și nu a venit. Când s-a luminat de ziuă, au pornit mașinile. Mai strângeau pe drum oameni…

Dis-de-dimineață, acolo unde ne-am adăpostit, se auzeau tot felul de zvonuri: că ne vor împușca și altele asemenea. Am început cu toții să plângem. Tatei i se făcuse milă de mama și de sora mea. Cineva ne-a sfătuit să mergem la Primărie și să ne predăm, pentru că nu vom păți nimic. Am vrut să mergem să luăm niște încălțări și lucruri de acasă. Dar, de sub podul pe care îl traversam, au ieșit dintr-o dată doi militari și ne-au luat cu ei.

Ne-au dus la Primărie. Eram mulți în mașini. Țin minte cum mergeam prin câmpul cu grâu. Am ajuns la stația de la Ghidighici. Ne-au urcat în vagon. Un unchi a reușit să ne aducă niște pâine și i-a dat tatei niște bani. Eram încă desculță și sub podea, prin crăpături, vedeam șinele de tren. În tren, erau mulți oameni. Unii reușiseră să ia câte ceva cu ei – aveau câte o pernă subsuori… Vorbeau despre numărul de eșaloane. Spuneau că erau 20, iar în fiecare eșalon erau câte 50 de vagoane.

Au furat toată Moldova… Unii ziceau că fură până și cernoziomul. Ne furau și țărna, înțelegeți?

Cât am mers în vagon, dormeam cu toții pe jos. E ciudat, dar pentru mine era și curios, dintr-o parte. Am mers multe zile. Într-una din ele, au oprit și ne-au lăsat să ne spălăm. Se zvonea că unii au reușit să fugă atunci.

În fine, pe mama au dus-o în regiunea Tiumen. Era un grajd, o baracă, stăteau pe jos, nu era nimic. După ce ne-am reîntâlnit cu toții, am pus niște lemn noduros pe jos. Oricum, la o zi după mama, ajunseserăm și noi. În ultimul eșalon, țin minte asta, erau toți cei care încercaseră să fugă.

…Cu cât mai la nord erau duși oamenii, cu atât mai acut simțeau frigul. În unele zone, pământul îngheța vara. Nu-i puteau îngropa pe decedați. Gropile erau prea mici și apoi îi mâncau animalele. Oamenii se bucurau când nimereau în zonele în care erau cu câteva grade de căldură mai mult. 

Pe noi ne-au dus într-un fost club. Dormeam pe jos, măcar podelele erau din lemn. Tata avea o manta și noi toți dormeam pe ea. Acolo locuiam. Ei mergeau și strângeau spicele și țin minte că aduceau grâu în buzunare și eu îl mestecam. Da, țin minte bine asta…

Mai țin minte că cineva ne supraveghea, pe noi, copiii, că în câmp nu ne puteau duce. Țin minte cum ieșeam la drum și așteptam, prima perioadă, că poate o să apară mama. Era un drum plin de colb, nu o șosea, să nu credeți.

Țin minte că noi i-am scris unchiului Pavel, la Durlești. Mama și sora i-au scris și ele. El ne-a răspuns și unora, și altora. Așa ne-am regăsit. Mama a fugit de acolo de unde a fost dusă, deși așa ceva era de neiertat.

Noapte, vagoane, lemne lungi.

Strunjeau. Chiar și eu făceam asta după o vreme și adunam niște bănuți. De la 11 ani, trebuia să încărcăm vagoanele. Aveam și mâinile însângerate. Învățam puțin acolo. Nu ne prea plăcea să învățăm într-o limbă străină.

Mă rog, până la urmă, atunci șefii de la sovhoz au luat legătura telefonică cu șefii de acolo, de unde fugise mama, ca să discute. Așa că, pe lângă tot răul de acolo, apărea uneori și câte o rază de lumină. Fratele meu vorbise cu sora la telefon. Ea ne-a spus că mama a fugit.

Mama s-a prins de tamburul ultimului vagon și a ajuns până la un centru regional. De acolo a trecut în alt tren, care mergea paralel cu magistrala transsiberiană. Apoi, a luat o mașină de ocazie spre sovhoz. Așa a fugit mama mea.

Sigur, fuga ei a făcut agitație la miliție. Au amenințat-o că o vor închide, că îi vor face alte lucruri…

Nu aveam nimic la început. Beam ceai într-una. De frig, zburdam și săream mereu. Luam de mâini pe oricine venea și săream, ca să mă încălzesc. Deși, ai mei mă ocărau des pentru asta. Primăvara, mâncam pomușoare. Dar eram mulți și ne reveneau puține.

Slavă Domnului că am rămas vii!

M-am întors adolescentă acasă. Noi am fost norocoși, că am revenit toată familia. La început, aici locuiam la niște rude și nu ne puteam găsi de lucru. Băștinașii ne ziceau să ne ducem de unde am venit sau să ne ducem în Ucraina, în alte părți.

Știți când a fost raiul? Când m-am dus să învăț la Cahul, în primul an, mi-au dat un loc la cămin. Aveam patul meu, plapuma mea, perna mea și salteaua mea. Mai nu am plâns de bucurie atunci”.

Nadejda a predat istorie și a lucrat ca ghid. Și-a cumpărat dicționare, care sunt ferfeniță de atâta răsfoit, pentru a învăța mai bine limba română. Acum, este pensionară și merge în fiecare an la ceremonia de comemorare a victimelor deportărilor de la Gara Feroviară din Chișinău.