Copiii deportărilor rămân nedespăgubiţi
Pe 13 iunie s-au împlinit 70 de ani de la primul val al deportărilor în masă din Republica Moldova. Vina celor deportaţi consta fie în faptul că aveau studii superioare, fie în faptul că, spre deosebire de ceilalţi, aveau o avere ceva mai mare. Deşi erau doar copii pe atunci, cele întâmplate le-au schimbat viaţa pentru totdeauna. Mulţi dintre ei nici azi nu au primit despăgubiri pentru pierderile cauzate.
Pe 10 iunie, la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie, a avut loc o conferinţă dedicată primelor deportări în masă din 13 iunie 1941. Alături de foştii “copii” deportaţi, la eveniment au fost prezenţi şi înalţi oficiali. În timp ce se adunau oaspeţii, în sală era derulat filmul “Cele două Siberii ale deportaţilor din Moldova”. Cei care intrau priveau un minut-două, apoi îşi scoteau băsmăluţele pentru a-şi şterge lacrimile, nesecate de ani.
„Mamă, când va fi Paştele?”
Irina Covaci este unul dintre copiii de cândva care au avut de suferit de pe urma deportărilor: “Ţin minte trei perioade de groază în viaţa mea: războiul, foametea şi deportările. Eu personal nu am fost deportată, dar familia noastră a avut mult de suferit”. Deşi nu au fost deportaţi în primul val, în 1949 a fost ridicată de acasă practic toată familia. Bunelul şi bunica (din s. Sărata Galbenă, r. Hânceşti) au fost duşi în Siberia. Ei nu s-au mai întors la baştină. Bunelul a fost împuşcat în Ivdel, iar bunica a decedat în Siberia. Celelalte rude au revenit în 1956.
Irina povesteşte că tatăl ei “a avut 40 de nucari, viţă-de-vie, harbuji cu miezul galben şi sămânţa neagră. Trăiam bine, desigur, dar de ce să ne spună chiaburi? Eram pur şi simplu gospodari”. Tot ce aveau obţinuseră prin muncă. Ceea ce puneau pe masă erau legumele şi fructele din grădina lor, ca şi la ceilalţi oameni. Irina îşi aminteşte că îi plăceau mult harbujii cu miezul galben, iar cea mai aşteptată sărbătoare era Paştele. Fiica o tot cicălea pe maică-sa cu întrebarea: “Mamă, când va fi Paştele?” O ţinea tot aşa până i se spunea că mult aşteptata sărbătoare va fi chiar a doua zi. În ziua următoare îl trezea pe fratele mai mare dis-de-dimineaţă, zicându-i: “Scoală, Vasile, că azi e mâine”. După deportare, copiii n-au mai avut parte de astfel de sărbători, iar Paştele le-a rămas doar în memorie, ca sărbătoarea la care se aduna toată familia. Niciodată, fetiţa nu şi-a mai întrebat mama când va fi Paştele.
Deşi nu a fost deportată, Irina a suferit un şoc psihologic, văzând cum a fost maltratat tatăl său. Pe timp de noapte, au intrat ostaşi în casă. Fără a se sinchisi de faptul că erau priviţi de copii, aceştia l-au lovit cu atâta cruzime pe tatăl lor cu patul armei, încât îi curgea sânge pe urechi şi pe gură. “Noi plângeam, strigam, dar ei nu ne acordau atenţie”, suspină Irina.
Aproape toate rudele care au fost deportate au fost duse în Siberia fără judecată, în vagoane pentru vite. Irina a avut noroc de faptul că bunica din Caracui nu a fost deportată. Astfel, ea a rămas în grija buneilor. Irina avea pe atunci nouă ani. Poate că şi copiii ar fi fost deportaţi, doar că în ziua în care au fost ridicaţi părinţii, aceştia nu erau de găsit. Copiii au reuşit să fugă şi să se ascundă în râpile din preajmă. În 1954, după moartea lui Stalin, mama Irinei a revenit acasă. Mai târziu s-a întors şi tatăl, încercând să ia viaţa de la capăt.
Deşi au trecut atâţia ani, Irina mai tânjeşte după sărbătoarea de Paşte, când toată familia era împreună.
„Trebuia să ne obişnuim din nou unii cu alţii”
Un alt copil al deportărilor este Ion Pădure, care a făcut parte din primul val de deportaţi. Pe atunci era elev la liceu în clasa I. El îşi aminteşte că noaptea, între orele 2.00 şi 3.00, au fost treziţi de nişte lovituri puternice în uşă. Părinţii au luat ce au putut să ia în mână şi au fost duşi la gara din Bălţi, unde au fost urcaţi în vagoane pentru marfă, după cum le numeşte Ion. O noapte au stat acolo, iar peste o zi au pornit spre Rusia. “La Jmerenka ne-au despărţit de tata. Aşa am rămas doar în doi cu mama”, îşi aminteşte fostul deportat. Pe drum, au aflat că a început războiul. Au ajuns în regiunea Irkutsk, iar de acolo au fost transferaţi în Bodaibo. Trăiau în barăci de lemn. Mama muncea la fabrica de pâine. Încercau să supravieţuiască…
„Timp de şase ani nu am ştiut nimic despre tata, nici măcar nu ştiam dacă e în viaţă”, spune Ion cu lacrimi în ochi. Când au fost despărţiţi, tatăl a fost dus la Celeabinsk. Acolo a lucrat la o uzină metalurgică, apoi a cerut să plece pe front, sperând că timpurile se vor schimba şi la întoarcere se va uita faptul că a fost deportat. În 1945, când s-a terminat războiul, ostaşii erau întrebaţi unde ar vrea să plece. El a spus că ar vrea să se întoarcă în Basarabia. Însă n-a fost să fie. După ce au urcat în vagoane, tot în Siberia i-au dus, deci “s-au păstrat documentele de unde venise el”, remarcă Ion. În tot acest timp familia nu a avut nicio veste de la el.
Abia în 1947 au primit o scrisoare de la fratele mamei, care se refugiase în România. El aflase adresa tatei. Familia i-a expediat imediat o scrisoare, iar el, la rândul său, a rugat să fie transferat în Bodaibo. Astfel, familia s-a reunit.
Ion îşi aminteşte că atunci când şi-a văzut tatăl nu l-a recunoscut: “Arăta foarte necăjit, sărmanul. Trebuia să ne obişnuim din nou unii cu alţii, dar, cu timpul, fiind toţi împreună, eu eram deja ceva mai mare, ne-am construit o căsuţă, nu tocmai bună, din bârne, dar era căsuţa noastră. Doar atunci am putut să simţim că suntem iarăşi o familie, că suntem din nou împreună”. Au rămas acolo până în 1956, când au fost eliberaţi.
Oamenii erau duşi în “necunoscut”
Familia Xeniei Rubaşco a suportat atât primul, cât şi al doilea val al deportărilor. În 1941 a fost deportat unchiul său, iar în 1949, pe la ora 3.00 noaptea, au venit ostaşi şi i-au anunţat că trebuie să plece. Xenia avea atunci 12 ani. Ea mărturiseşte că i-a rămas în memorie dimineaţa următoare. Pe 6 iulie 1949, era o dimineaţă senină, cu mult soare, care se afla într-un contrast drastic cu ceea ce se întâmpla în camioanele ce-i duceau pe oameni în “necunoscut”.
I-a rămas în memorie şi un amănunt mai stânjenitor, şi anume faptul cum se duceau la veceu. “Era oribil, mărturiseşte Xenia ruşinată. Imediat ce şoferul oprea în vreo staţie, toată lumea ieşea buluc şi-şi făcea treburile pe unde se nimerea. Apoi, suportau până la staţia următoare.” Până au ajuns la destinaţie, au schimbat mai multe maşini.
Tatăl Xeniei, conform studiilor obţinute, era jurist, acolo însă a început să lucreze în calitate de contabil. Mama nu şi-a putut găsi de lucru. “Încercam să supravieţuim, fiindcă o astfel de viaţă nu poate fi numită viaţă”, spune Xenia.
Cu puţin timp în urmă, fosta deportată a aflat că fratele mamei le-a trimis o scrisoare în care le cerea ajutorul, scrisoarea însă n-a ajuns la ei. “El a fost deportat, apoi închis şi s-a stins din viaţă în închisoare. Peste atâţia ani, după ce am găsit scrisoarea lui, am trimis o cerere la procuratură ca să fie reabilitat”, spune Xenia suspinând.
La insistenţa guvernelor fostelor republici sovietice, în 2006, Guvernul Federaţiei Ruse a adoptat o lege prin care s-a obligat să plătească recompense şi cetăţenilor fostelor republici sovietice. Dar cei care au primit recompensă mai devreme nu se mai încadrează în categoria celor care vor fi despăgubiţi.
Avocatul Alexandru Postică, de la Promo-Lex, consideră că “niciun deportat sau deţinut politic nu poate să spună azi, punând mâna pe inimă, că a fost reabilitat şi că i-au fost reparate toate prejudiciile. Scopul Asociaţiei “Promo-Lex” este de a întoarce drepturile acestor oameni, de a spune cu voce tare adevărul, de a înţelege mai bine ce s-a întâmplat atunci”.
Statul a impus anumite restricţii celor care anterior au beneficiat de compensaţii, chiar dacă acestea au fost derizorii. Astfel, în opinia lui Alexandru Postică, există două probleme: aceşti oameni au fost despăgubiţi cu o sumă care nu corespunde valorii bunurilor pierdute, iar acum statul le interzice să beneficieze de despăgubiri, spunând că anterior au beneficiat de acestea.
Deşi unele persoane consideră că nu trebuie să răvăşim trecutul, altele sunt de părere că acesta trebuie să fie cunoscut tuturor. Fiecare dintre noi cunoaşte o parte de adevăr, dar acest adevăr trebuie să fie documentat şi argumentat pentru a fi convingător. Astfel, consilierul pentru Educaţie al prim-ministrului, Leonid Bujor, este de părere că tinerii trebuie “să cunoască adevărul încă din şcoală, precum şi consecinţele deportărilor criminale comuniste. Suntem convinşi că curriculum-ul la disciplina Istorie, aprobat în anul 2010, permite elevilor din R. Moldova să studieze istoria adevărată, iar numeroasele lucrări ştiinţifice referitoare la subiectul dat pot oferi un suport real la acest capitol”.
Olga BULAT, ŞSAJ
