Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Pavel Guţu: Viaţă povestită în…

Pavel Guţu: Viaţă povestită în imagini

Născut la Hagi-Curda (Camîşovca de azi, de prin părţile Ismailului), la o distanţă de 10 kilometri de la Dunăre, pe pământ românesc, într-o duminică dimineaţa, în 6 august 1952. Tatăl meu, Nichifor (fiul lui Casian şi al Panaghiei), a fost cizmar, dar ştia şi carte. Făcuse gimnaziul “la români”. La ora în care mă născusem, tocmai trecea cu carul prin preajma maternităţii. Maică-mea a auzit o înjurătură şi i-a recunoscut vocea. Se întâmplase o nenorocire: din car căzuse un stup şi se pierdu o familie de albine.

Bunica după tată a zis că e semnul unui sacrificiu. Eram al treilea copil (dintre cei care au supravieţuit) şi primul născut la maternitate. Mama mea, Eudochia (fiica lui Alexei şi a Denei Topal), a născut 12 copii, dintre care 9 au supravieţuit. La vârsta de 4 ani, ştiam să citesc: învăţasem, ajutat de tata, chiar dacă se descurca mai greu cu alfabetul rusesc, decât cu cel latin. Deşi taică-meu avea mari probleme de sănătate, nu l-am văzut niciodată să se vaicăre, dar, de multe ori, plângea, ascultând la radio muzică populară românească, aşa cum se mai întâmplă şi azi cu cei din Sudul Basarabiei, rămaşi orfani de Ţară şi după dispariţia imperiului sovietic. La vârsta de 12 ani, am înţeles că desenul şi pictura sunt vocaţia mea, iar la 15 ani am plecat de acasă. Eram prea multe “guri” pe seama mamei şi a lui tata… Am făcut şcoală de meserie la Ovidiopol (unde se crede că a fost exilat Ovidiu), urmând “şcoala muncitorească serală”, după care a urmat tentativa, eşuată, de a mă înscrie la Institutul de Artă Monumentală din Harkov. După doi ani de armată şi o serie de munci ocazionale de rutină – buldozerist, animator cultural, pictor la o Casă de Cultură, am plecat la Kiev. Eram fascinat, pe atunci, de arta rusă a sec. XIX, în special, de lucrările pictorilor ambulanţi. La Kiev am studiat timp de 9 ani, până în 1982. Primii 3 ani – la Şcoala Municipală de Arte, fiind nevoit şi să-mi asigur existenţa, lucrând mai întâi la un depou de tramvaie, apoi într-un parc de troleibuze. În 1976, după a treia probă, am fost admis la Institutul (azi Academia) de Arte din Kiev, pe care l-am absolvit în 1982 şi după care mi-am găsit refugiu la Chişinău, de câţiva ani fiind  stabilit în Italia.