Arta Cristinei Golovatic

Cristina Golovatic crede că toţi pictorii desenează şi pictează de când se ştiu. Aşa a fost şi în cazul ei: jucăriile sale favorite în copilărie erau creioanele şi cariocile. Nu a făcut, propriu-zis, o şcoală de pictură. Pur şi simplu, cu timpul, pânzele au început să se umple de tot felul de lumi.

Să stai pe skate sau surfboard. Restul e artificial, crede Cristina. „Nu spun că acesta este adevărul absolut. Dar dacă stai să te gândeşti când e omul fericit… E când aleargă desculţ pe undeva, bate un vântişor, şi n-are multe haine pe el”, spune ea. Unele picturi ale sale seamănă leit cu ceea ce spune Cristina despre fericire: sunt, parcă, prinse din zbor şi lipite de pânză.

Am înţeles că fac din noi nişte mecanisme care nici măcar nu sunt bune

Mergea mereu la cercuri de pictură, timp de un an, doi, trei. A făcut liceul, după care – Facultatea de Arhitectură, la care a rămas doi ani. „Am înţeles că fac din noi nişte cutii, nişte mecanisme care nici măcar nu sunt bune, ci scârţâie. Am zis nu”, îşi aminteşte pictoriţa. În continuare, a făcut un an de pictură individual: mergea trei-patru zile pe săptămână şi făcea doar pictură, apoi venea acasă şi iar desena. Desenul nu-i prea plăcea, pentru că nu are răbdare. „De asta nu m-am apucat să fac grafică, ci abstract. Răbdarea mea este egală cu un acuşor aruncat în carul cu fân. Pot o oră să fac o culoare, să o compun, să devină nuanţa de care am nevoie, dar să fac un desen grafic o oră e peste puterile mele”, spune Cristina.

572-golovdeseDupă acel an, a făcut o expoziţie, cu o colegă. Atunci a şi înţeles că nu vrea să facă altceva. „A fost interesant că oamenilor le plăcea. Şi mie îmi plăcea. La Arhitectură am mers deoarece voiam să pictez. Voiam să combin. La 18 ani nu prea înţelegi că în viaţă nu poţi combina orice”, spune pictoriţa.

După un an intens de pictură, a mers în Franţa, să înveţe franceza. Cursurile au fost pe placul Cristinei. Se preda istoria artelor, istoria arhitecturii. Erau şi ore de dramaturgie şi film. „Cinema era doar ca teorie. Aveam în faţă ecrane mari, proiectoare, iar teatru făceam propriu-zis, veneau şi actori de la teatrul local din Nice. Ne învăţau nişte oameni formidabili”, îşi aminteşte Cristina.

Îmi place să mă bag în creierul meu şi să răscolesc acolo

După doi ani, a revenit la Chişinău. Trebuia să perfecteze nişte acte. Aici însă a fost pusă în faţa unei situaţii: un spaţiu larg, doar pentru ea, cu o odaie unde putea să improvizeze un atelier şi o alta în care să locuiască, să dea petreceri. Era vorba de libertate totală de creaţie. Îi fusese foame de ea, dar nu ştia. Aşa a început să picteze zi şi noapte. Şi picturile au început a apărea una după alta, de parcă cineva le ascunsese undeva şi acum trebuiau scoase la lumină. Cristina a adunat de când a revenit la Chişinău mai multe creaţii decât făcuse înainte de plecare şi cât a stat în Franţa.

Când pictează, de obicei, este singură. „Chiar dacă este cineva în casă, stă în altă odaie. Pentru că, totuşi, când pictezi, intri într-o anumită stare. Când e vorba de un ulcior cu flori, nu e vorba şi de un ritual, de meditaţie, ci doar de tehnică. Când e vorba de abstract, însă, e altceva. Mintea o ia pe căi nebănuite, mai ales dacă mai şi citeşti anumite cărţi”, ne spune tânăra, care adaugă că citeşte aproape orice, „în afară de romane din astea de citit două zile la plajă. Îmi place să mă bag în creierul meu şi să răscolesc acolo. Îmi place să meditez. Asta e, mai nou, ceva de care sunt pasionată”, ni se destăinuie Cristina.

Cei care o inspiră să picteze sunt, până la urmă, oamenii. Şi muzica. „Fără muzică nu pictez. Nici ceai nu fac. Şi când mă spăl pe dinţi muzica trebuie să fie inclusă. Pictez pe diferite genuri de muzică. Pot să am o săptămână în care să pictez numai pe „metal”, bunăoară, după care, în săptămâna următoare, să schimb radical genul. Şi eu am să danse-e-ez, spune Cristina cu un „e” prelung, şi am să pictez… Da, muzică neapărat trebuie să fie. Şi de dorit mai vechişoară, din anii ‘80, ‘90”, relevă pictoriţa.

Balsam pentru suflet

Totodată, Cristina vorbeşte şi de pictori a căror creaţie au lăsat-o perplexă, pur şi simplu. „Cine s-ar fi gândit să ia, pe o suprafaţă albă, şi să tragă două linii de albastru ultramarin? Şi liniile să devină valuri. Sau orice altceva. Nu poţi să fii un om care a învăţat doar tehnică, trebuie să mai fie ceva în tine pe lângă asta. Pictori din ăştia sunt Pierre Soulage, Gerhard Richter şi Mark Rothko, care este, în genere, un balsam pentru suflet. Te uiţi la picturile alea imense şi vezi tot în afară de culoare. Eu nu ştiu cum făcea el asta, nimeni nu a făcut-o înaintea lui. O pictură care să emane o asemenea energie, care să te ţină o oră în faţa ei e ceva destul de rar”, explică tânăra, comparând aceste lucrări cu muzica: „Sunt piese pe care le-ai ascultat pe jumătate şi gata. Şi sunt altele la care revii şi peste zeci de ani”.
Dragostea sa pentru arte vizuale vine din familie. Cristina povesteşte că buneii săi se ocupau de caligrafie, erau foarte elevaţi şi cultivaţi. Tatăl său a făcut Facultatea de Arhitectură, „de la care am fugit eu”, adaugă, zâmbind, pictoriţa.

Spune că s-a gândit şi se gândeşte să plece peste hotare, dar este ceva aici care o ţine încă. Între timp, picturile ei sunt cumpărate în Emiratele Arabe Unite, America, Europa. Ultima ţară din Europa în care au ajuns lucrările sale este Elveţia. În Franţa sunt foarte multe lucrări semnate de ea şi Cristina afirmă că această ţară a fost o experienţă foarte bună din punct de vedere comercial: „Am avut prezentări acolo şi pereţi întregi se vindeau”.

Între altele, în primii doi ani îi era cel mai greu să se despartă de tablouri, şi are şi acum unele pe care nu le vinde, din principiu. Nici pentru un milion. Cristina spune, în încheiere, că secretul succesului e să faci ce-ţi place. Să te ţii şi cu dinţii de pasiunea ta.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *