VIDEO/ Victor Aramă, victimă a evenimentelor din aprilie 2009: „Credeam că se duc comuniştii şi va fi totul bine la noi”

— Dle Aramă, duminică se împlinesc 10 ani de la evenimentele din aprilie 2009. Ce vă mai amintiți de atunci?

— Acești ani au trecut atât de repede. Se mai șterg unele momente din memorie. Am avut multe speranțe… Cu părere de rău, au trecut 10 ani și așteptările noastre nu s-au îndreptățit. Dimpotrivă, am mai pierdut câte ceva din puținul pe care-l acumulasem. Mi-aduc aminte adesea momentele din 7 aprilie – de la prima oră, când am pornit de acasă și până am ajuns escortat la comisariat, la Inspectoratul General de Poliție (IGP). Mi-aduc aminte de prietenii cu care am mers împreună la protest. Discutăm uneori cu ei despre asta și îmi spun că și ei sunt dezamăgiți de urmări. Nu s-au schimbat lucrurile. Nu avem ceea ce noi ne-am dorit să obținem atunci. Poate spun asta cu emoții, dar aceasta e părerea mea. Cred că am făcut și niște pași înapoi.

— Dar, să luăm lucrurile de la capăt. Cum ați ajuns atunci în stradă, la protest?

— Am plecat de acasă la ora 4 dimineața. Știam ce se întâmplă la Chișinău, că urmărisem evenimentele și din 5, și cele din 6 aprilie. Ne-am adunat cu prietenii atunci, pe 6 aprilie, și ne-am întrebat ce facem – mergem să-i susținem pe cei de acolo sau nu? Știam că sunt mulți studenți… Bineînțeles, au existat diferite păreri. Unii au zis să ne ducem, alții au zis că nu merg. Până la urmă, fiecare a decis să facă așa cum credea el de cuviință. La ora 4 am pornit împreună cu cineva cu mașina la Chișinău. Am ajuns la Chișinău la 7 dimineața și primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la Catedrală, ca să particip la slujbă. Am rămas acolo vreo oră – o oră și jumătate, după care am ieșit în Piață. Am văzut Piața inundată de tineri și mi-a apărut un sentiment de mândrie că, totuși, uite, s-ar putea schimba ceva și la noi. Pe la 9 dimineața, au început să apară coloane întregi din toate părțile, eu cred că erau din diferite localități cei care veneau. Era o mândrie să-i vezi. Am văzut practic tot ce s-a întâmplat în ziua aceea. Aveam un telefon, destul de bun pentru acea perioadă, și puteam să filmez totul cu el – cum ne duceam din piață spre Președinție, unde se dădeau fumigenele, cum se aruncau din Parlament calculatoarele. Am văzut toate astea cu ochii mei și am filmat. Doar că, atunci când am fost escortați la comisariat, mi s-a luat absolut totul, ca după ce am fost eliberat, când m-am întors să-mi retrag lucrurile care mi-au fost luate, să nu-mi restituie și telefonul. Mi-au spus că nu mai este. Am înțeles că au găsit filmările. Ca să iasă cumva din acea situație, mi-au propus un telefon nou, exact același model. Știu că erau imagini foarte bune acolo… Oricum, a trecut fiorul acela și acea dorință de schimbare. Mulți prieteni spun că regretă faptul că s-au dus atunci în PMAN și se întreabă pentru ce le-a trebuit asta. Și eu am avut probleme de sănătate, în urma acelor evenimente, dar era vorba de momente importante, de schimbarea clasei…

Victor Aramă participa paşnic la protest. A fost reţinut pe 8 aprilie, la ora 1:30 noaptea. În izolator, timp de 3 zile, a fost maltratat. Au urmat 13 zile de penitenciar. Detenţia a fost continuată cu alte 10 zile de tratament la spital.

— Acelea au fost speranțele, să aduceți o nouă clasă politică la putere…

— Da. Eu mai călătorisem până la asta prin Europa și îmi doream și la mine acasă ceea ce vedeam acolo. Dar, nu s-a schimbat nimic. Avem tot aceeași situație. Nu știu dacă se mai poate schimba ceva la noi. De asta și foarte multă lume pleacă.

— Și dintre persoanele cu care ați fost atunci la proteste?

— O bună parte au plecat, sunt și prin SUA, și prin Belgia, și prin Marea Britanie. Mai puțini văd pe aici, deși cu unii încă mă mai întâlnesc pe stradă, ne salutăm. Ei tot și-au cam pierdut speranța că va fi mai bine.

— Revenind la acea seară de 7 aprilie, cum ați ajuns la comisariat?

— Undeva seara, pe la 21.00 – 22.00, toți au fost alungați din piață, iar poliția începu să atace. Noi știam că sunt parcate undeva, în zona inspectoratului, două microbuze care urmau să se întoarcă la Cahul. Dar, până a ajunge acolo, vorbeam la telefon cu alte persoane, cunoscuți de-ai noștri și le spuneam că dacă vor, pot să meargă cu noi spre casă. Eram cu o mașină mică și noi umblam să-i strângem pe acești băieți, ca să-i aducem acolo. Odată ajunși la microbuze, am urcat cu toții în ele. În acel moment, am fost blocați de poliție din toate părțile. Toți erau înarmați cu automate Kalașnikov. Ne cam luase spaima când vedeam cum ne împing, cum ne bruschează. Nu înțelegeam ce se întâmplă. După asta, în microbuze s-au urcat, pare-mi-se, câte două persoane din poliție. Am fost escortați până la IGP. Porțile au fost deschise și am intrat în Inspectorat. Am coborât și porțile s-au închis după noi. Apoi, toți am fost aliniați la perete cu mâinile în sus. Am stat așa circa două ore. Fiecare trecea și preda tot ce avea prin buzunare. După asta, semna niște acte, nici nu mai țin minte ce era scris acolo… În continuare, fiecare ajungea pe „coridoarele morții”.

— Ce se întâmpla acolo, din câte vă amintiți?

— Fiecare intra și era pedepsit, ușor spus. Primeam instrucțiuni de la ei. Ne spuneau să facem niște lucruri pe care eu le consider inumane – să te dezbraci, să faci niște flotări, chestii din astea. După, erai dus în celulă. Și dacă în mod normal, în celulă erau cel mult vreo 5-6 persoane, noi fusesem încarcerați câte 20-25. Câteodată nici nu puteai să te așezi cel puțin. Au trecut 10 ani, dar țin minte foarte bine aceste momente. Noaptea era rece și noi în celule aveam doar paturi din scânduri, pe care nu le puteam mișca din loc, iar drept pernă ne serveau sticlele din plastic, de la care dezlipeam etichetele de peliculă și le prindeam de gratii, ca să nu bată vântul. În fiecare dimineață, eram verificați și gardienii scoteau și aruncau acele etichete de la gratii. Dormeam încălzindu-ne unul de altul. Ne întindeam pe jos câte 7-8 persoane și ne strângeam unul de altul. Așa și am petrecut câteva zile și nopți în comisariat. Ulterior, am fost transferați la Penitenciarul nr. 13 și vreau să vă spun că acolo deținuții știau tot despre ce se întâmplă în afară și ei aveau o atitudine foarte bună față de noi. Se ajungea până la aceea că, la micul dejun, ne dădeau din mâncarea lor.

— Și cei mai tineri cum se descurcau?

— Erau și copii acolo, erau tineri pe care îi puteam considera copiii mei, de 17-18 ani. Tinerii erau disperați, se țipa la ei, le spuneau că vor sta 25 de ani în pușcărie, că nu vor mai ieși de acolo. Erau tineri care mă întrebau dacă chiar așa ar putea fi. Le spuneam să stea liniștiți, pentru că ne văd și europenii și tot ce se întâmplă se vede până departe, în afara țării. De multe ori, tinerii, copiii, că erau din cei care aveau și 14 ani, și 15 ani, mă întrebau despre ce ar putea fi cu ei și le spuneam că este exclus să fie deținuți 25 ani. Pentru ce să le facă asta? Pentru nimic, că ei nu au făcut nimic.

— Dar ați văzut atunci, la proteste, provocatori în mulțime?

— Am văzut foarte multe persoane care într-adevăr erau provocatori. Erau destul de puternici. Și provocau în diferite moduri. Aveau fețele acoperite și se ascundeau dacă te apropiai să-i filmezi. De departe se vedea foarte clar care erau persoanele venite să manifeste pașnic și care erau cele venite să facă provocări.

— Ulterior, ați mai primit explicații de la polițiști referitor la cele întâmplate?

— De fapt, după poliție, când am ajuns la penitenciar, ni se părea că am nimerit în rai. Poliția era foarte agresivă. Nu înțelegeam de ce. Îmi ziceam atunci că, de fapt, ei ar trebui să fie mai buni cu noi, că ei pricepeau ce se întâmplă. După asta, am discutat și cu alte persoane care fuseseră reținute, am discutat și cu unii din poliție, cu prieteni și știu că erau și excepții – unii dintre polițiști îi duceau acasă pe manifestanți și le dădeau de mâncare și îmbrăcăminte, că era rece în nopțile celea. Iată acei oameni înțelegeau foarte bine situația tinerilor. Dar, în inspectorat a fost foarte grav.

— Și cum a fost ieșirea din arest, după tot prin ce ați trecut?

— Țin minte cum aveau loc toate acele judecăți, deși eu nu știu cum poți să faci o judecată în penitenciar, că trebuie să fii dus în instanță, iar atunci unul intra și altul ieșea. În cinci minute hotărau totul și decizia era semnată. Așa a fost și când ni s-au dat câte 10 sau 30 de zile de arest. Fix așa a fost și când am ajuns la Curtea de Apel Chișinău. Bine, acolo a fost altă situație, fusesem, totuși, scoși din penitenciar… Nu numai pentru mine, ci pentru toți ceilalți a fost dureros acest moment – noi ieșeam afară și ne așteptau familiile cu ochii în lacrimi. Asta nu o să uit nicicând – cum m-au întâlnit fiica, ginerele și nepoțica, care atunci s-a apropiat de mine și a început a plânge. Cred că acele momente am să le țin minte toată viața. E groaznic că într-o țară care se pretinde democratică s-a întâmplat asta.

— Cum au fost pentru dvs. acele zile imediat după ce ați fost eliberat?

— Chiar după acele zile și după ce ne-au eliberat pe noi, se auzea despre tineri care au fost închiși din nou, unii după ce fuseseră eliberați. Și ei mergeau și prin clase după copii, care aveau 14-15 ani. Cu mine nu s-a întâmplat asta. Eu m-am întors la Chișinău după două săptămâni, doar ca să-mi iau actele. Atitudinea față de mine a fost cu totul alta.

— Credeți că-i puteți ierta statului R. Moldova ceea ce s-a întâmplat cu dvs. în acel aprilie din 2009?

— Noi întotdeauna trebuie să iertăm, că suntem creștini, suntem oameni și nu putem ține ură. Totuși, suntem oameni. Ai noștri sunt așa. Dar, cred că singuri au înțeles, până la urmă, ce au făcut. Eu cred că, prin cazul celor câțiva polițiști care au fost judecați, nu s-au spălat toate șocurile care ne-au fost cauzate atunci. Nu-mi doresc să mai fie pedepsiți, în pofida tuturor celor întâmplate. Deși, atunci mă gândeam, uite, el stă la inspectorat și-i bate pe acei copii, iar acasă probabil el tot are un copil. Nu puteam să-mi imaginez cum se duce acasă sau ce-i spune soției și copiilor săi. „Uite, eu, erou m-am dus și am bătut niște copii ca și tine”. Ce le spunea? Cum se simțea acest polițist atunci? Ori poate totul a fost un fel de joacă pentru ei, despre cum și cine poate mai tare să arate că e mai puternic și ce poate face – era o mândrie? Nu înțeleg. Au avut și ei copiii, mamele și soțiile lor acasă. Cum s-au dus și ce le-au spus? Ai lor, probabil, știau ce se întâmplă, vorbeau, se sunau. Și ce le ziceau?

— S-a schimbat atunci atitudinea dvs. față de poliția și, în general, față de justiția din Moldova?

— Eu mă uit cum e atitudinea poliției în alte țări și mă gândesc la cum e în țara noastră. Atitudinea oamenilor față de ei, în opinia mea, se va schimba atunci când se va ști că dacă mi se întâmplă ceva și eu mă adresez la poliție, mi se va face dreptate. Referitor la justiție, nivelul de încredere a oamenilor în ea s-a redus foarte mult și noi știm de ce și cum am ajuns aici. Dar, în 2009, totuși nu era chiar așa cum e azi. În prezent, nu am pic de încredere în justiția de la noi.

— Spuneați mai devreme că mulți dintre cunoscuții și prietenii dvs., cu care v-ați văzut la acel 7 aprilie, au plecat peste hotare. Credeți că ei vor reveni vreodată? Pentru ei, este R. Moldova un stat sigur?

— Nu numai ei au plecat. La noi, lumea continuă să plece și pleacă nu doar pentru că nu sunt locuri de muncă, ci și din cauza situației din stat, din cauza neîncrederii în justiție, în poliție, și în alte domenii importante, care contează. Pleacă pentru că ei știu că, în altă țară, dacă vor avea nevoie, vor găsi ajutor și vor obține dreptate. La noi nu e așa. Vom ajunge sau nu ceea ce pretindem să fim – un stat democratic, vom vedea, dar eu nu prea cred în asta. Dacă atunci îmi ziceam că, uite, acum, azi se schimbă și mâine o luăm de la capăt, altfel, în prezent am pierdut încrederea în toți, inclusiv în PLDM, în PL, în PDM. Atunci credeam că se duc comuniștii și totul va fi bine la noi. Din păcate, e mai rău decât în 2009.

— Totuși, este acum R. Moldova un stat democratic?

— Eu cred că au existat perioade scurte în care s-a putut spune despre R. Moldova că este un stat democrat, inclusiv în perioada guvernării comuniste. Cu inima pe mână, vă spun că acum R. Moldova nu este un stat democrat.

— După experiența acelui aprilie, credeți că tinerii, și în general, toți cetățenii vor mai ieși în număr atât de mare la proteste?

— Nu. Deși, tinerii de azi sunt mult mai informați decât erau acum 10 ani. Mulți spun că tinerii nu sunt implicați și nu participă la alegeri, la luarea deciziilor, dar eu cred că nu e chiar așa. Azi, tinerii înțeleg cu mult mai bine lucrurile decât cei înstăriți. Ei călătoresc adesea în spațiul UE și acolo nu trebuie să stai mult – o săptămână-două, apoi să revii acasă și să îți dai seama că tu vrei ceea ce au ei. Însă, în același timp, înțelegi după câteva zile de aflare în R. Moldova, că asta e imposibil.

— De ce?

— Probabil, pentru că am pierdut încrederea în toate instituțiile importante din stat – Guvern, Parlament și așa mai departe, că noi vedem foarte bine în ce mod se desfășoară lucrurile, cum se ajunge la un Guvern, cum se decid întrebările în Parlament, cum deputații trec de la un partid la altul, cum votează. În aceste condiții, tinerii vor continua să plece din țară, vor căuta alt mod de viață, altă stare de lucruri. Vor trece încă vreo 10-15 ani și poate se vor schimba generațiile și se vor schimba și cei din Parlament și Guvern, și poate se va schimba și chiar noțiunea asta de patriotism, dorința asta de a schimba ceva în țara ta. Deși, în unele cazuri, tinerilor nu le mai trebuie nici patriotism, nici altceva. Ei vor, pur și simplu, să trăiască ziua de astăzi decent și democratic, iar acasă ei nu o pot face.

— Cum vi se pare acest nou Parlament?

— Cred că unii dintre cetățeni au totuși o speranță în el, dar e o stare generală de neîncredere. Vom vedea. Personal, vreau să sper că va fi bine.

— Mulți dintre politicienii importanți de la 7 aprilie 2009, inclusiv Zinaida Greceanâi care spunea atunci că poliția va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea R. Moldova, inclusiv armele, se regăsesc și azi în funcții publice și în viața politică. Credeți că ei ar fi trebuit să vină în fața oamenilor și să-și ceară scuze pentru ce s-a întâmplat atunci?

— Ei nu vor să-și ceară scuze pentru că prin asta vor recunoaște că sunt vinovați. Noi nu avem politicieni de așa clasă. Da, o bună parte din ei se regăsesc în funcții publice, dar să iasă ei în față și să spună că-și cer scuze de la cei care și-au dorit o schimbare în țara asta – nu, nu am auzit. Este exclus așa ceva. Noi nu avem politicieni care să facă asta. Mulți dintre ei trebuiau să-și dea demisia încă atunci, dar nu – ei cum au rămas mândri de ce au făcut, așa și stau. Aceeași Greceanâi, același Dodon, care acum e recunoscut numai într-o țară din toată lumea… Eu cred că, în prezent, sunt persoane și de la socialiști, și din alte partide, care-și doresc să facă ceva, dar lor nu li se permite.

— Și cine conduce statul R. Moldova?

— Cred că noi toți înțelegem foarte bine cine conduce. Uitați-vă la același Dodon – să fii președinte, să fii suspendat de atâtea ori și tu să rămâi în funcție, calm și fără vreo reacție adecvată. Păi, nu mai ai nicio autoritate. Eu cum să respect un asemenea președinte? Noi știm foarte bine și cum a ajuns el la putere, prin ce trucuri murdare. Noi înțelegem chestiunile astea. Dar ei oare ne înțeleg?

— Și atunci, are R. Moldova viitor?

— Nu pot să spun ferm acest lucru. Spun ce simt: nu prea cred că are. Oricum, sperăm… Dar, dacă nu se schimbă nimic și vom avea ceea ce am avut ultimii patru ani în Guvern și Parlament, nu știu la ce vom ajunge. Să nu uităm că atunci când era Voronin la putere, credeam că nu vom scăpa nicicând de el, dar iată, s-a destrămat partidul. Toate sunt trecătoare, dar nu știu când se va schimba și la noi ceva. Viața, însă, trece.

— Dacă s-ar repeta acel aprilie, ați ieși din nou în stradă?

— Nu sunt sigur de asta. Ulterior, am mai fost la unele proteste și vă voi spune așa cum îmi zicea soția, atunci când vedea că ies din casă, mai în glumă, mai în serios: „Iar te mănâncă spatele?” Cred că oamenii și-au pierdut speranța nu doar în capacitatea noastră de schimbare, ci și în lucruri mult mai importante. De aici consecințele pe care le avem.

— Vă mulțumim.

Pentru conformitate, Aliona CIURCĂ

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *