Principală  —  Interviuri   —   Menirea noastră — o cruce…

Menirea noastră — o cruce pe care n-o poţi plasa în cârca altuia

295-silvestru1Interviu cu Aurelian Silvestru, doctor în psihologie, directorul Liceului de Inventică şi Creativitate „Prometeu”

 

— Ce aduce nou pentru Aurelian Silvestru noul an şcolar?

— Speranţa că va fi, cel puţin, la fel de bun ca cel care s-a scurs.

— Noul Cod al Educaţiei se face în beneficiul procesului de învăţământ?

— Categoric: da! Altfel, ce rost mai are promovarea lui? Am colaborat şi eu la perfecţionarea compartimentului „Învăţământ privat”. S-au propus principii şi idei inovatoare. Dar unul Dumnezeu ştie ce va rămâne în varianta finală… Birocratismul e atât de mare, încât rar de tot se întâmplă ca propunerile venite „din popor” să fie oglindite într-un document final.

— Cum a fost să fondaţi un liceu românesc într-o perioadă când spiritul românesc era prigonit aproape în permanenţă?

— Important e să-ţi vezi de treabă şi să nu cazi în capcana provocărilor. Adversarii noştri asta şi aşteaptă – să ne angajăm în polemici, să uităm menirea pe care o avem. Energia de care dispunem trebuie consumată nu ca să ne plângem de milă, ci ca să făurim cât mai mult spirit românesc, axându-ne pe limbă, cultură şi tradiţii. Când ajungi să fii iluminat de acest scop, întunericul dispare de la sine.

— Cum e să conduceţi un liceu privat într-un stat sărac?

— Într-un stat sărac e greu să conduci orice, inclusiv – o instituţie privată. Dar cred în perspectiva zilei de mâine. Cred în copiii neamului nostru. Ei ştiu că trebuie să lupte şi să învingă. Să lupte pentru binele lor şi al întregului popor, învingând lenevia, mizeria, nedreptatea şi răul care încearcă să ne ţină pe loc, în sărăcie…  Copiii de azi sunt salvarea noastră de mâine!

— În ce mod statul încurajează dezvoltarea învăţământului privat? În ce mod descurajează asemenea instituţii?

— Comuniştii au încercat să distrugă tot ce clădisem cu temeinicie: ne-au luat clădirile pe care le aveam la balanţa liceului, ne-au anulat finanţarea (minimală) de la buget, ne-au pus beţe în roate, ne-au purtat prin judecăţi… Dumnezeu, însă, ţine cu copiii şi ne-a ocrotit.

Acum (odată cu schimbarea) aşteptăm ca lucrurile să se normalizeze, să fim repuşi în drepturi, să ni se dea înapoi ceea ce ni s-a luat (nu nouă, ci copiilor, care continuă să fie lezaţi în drepturile lor fundamentale). Deocamdată… aşteptăm.

— Puteţi compara şcoala în care aţi copilărit Dvs. cu cea pe care o conduceţi?

— Şcoala în care ai intrat pentru prima dată în viaţă rămâne ca o Catedrală a Cunoaşterii, indiferent cât de modern (sau de „primitiv”) arăta. E sfântă amintirea primului învăţător (eu personal, în clasele primare, am avut parte de bărbaţi-învăţători). E sfântă prima carte, prima poezie, prima lecţie de demnitate şi de omenie… Contează cu ce pleci din şcoală. Contează rezultatul.

— Pe unde sunt acum absolvenţii primelor promoţii ale Liceului „Prometeu”? Mai ţin legătura cu Liceul?

— Practic – prin toată lumea. Majoritatea lor sunt oameni afirmaţi şi nu uită de noi: ne trimit mesaje şi felicitări, trec pe la şcoală, când au ocazia, şi (ceea ce ne bucură nespus de mult) – recunosc că au făcut la noi studii foarte serioase.

—  De ce are nevoie un profesor şcolar ca să rămână dedicat copiilor?

— De vocaţie. Menirea noastră e ca o cruce pe care n-o poţi plasa în cârca altuia. O alegi o dată şi o duci în permanenţă. Nu e uşor, fireşte. Ba chiar e nemaipomenit de greu să te dedici în fiecare zi copiilor. În schimb, imaginaţi-vă cât de înaripat te simţi când ştii că eşti făuritor de oameni şi destine! Cred că nu întâmplător prima menire a Mântuitorului a fost cea de Învăţător.

— Adolescenţii de azi sunt diferiţi de cei din deceniul trecut? E nevoie ca ei să se adapteze la sistem sau sistemul să se adapteze la nevoile lor în schimbare?

— Copiii, în toate timpurile, sunt la fel. Se schimbă doar modul de a comunica cu ei. Nici vorbă, accelerarea este evidentă. A sporit enorm de mult potenţialul lor afirmativ. Din punct de vedere intelectual, ei devansează timpul. Dar… e de datoria noastră să-i ajutăm ca nu cumva, din punct de vedere moral, să rămână în afara timpului…

— De ce este Liceul „Prometeu” atât de atractiv? De ce chiar politicienii antieuropeni îşi înscriu copiii la această instituţie?

— Am pledat întotdeauna pentru calitate. Am cerut mereu de la toţi angajaţii mei corectitudine, profesionalism şi competenţă. N-am implicat nici profesorii, nici copiii în jocurile de culise ale figuranţilor din umbră care jonglau cu cuvinte mari pentru nişte interese mici. O şcoală nu este o instituţie politică. Datoria noastră e să creştem Suflet. Principiul de care ne conducem este simplu: sănătate, inteligenţă şi talent, unite prin cultura naţională într-o personalitate morală. Cine doreşte aceste lucruri pentru copilul său vine la noi.

— Credeţi că unii părinţi cu viziuni anacronice şi-au schimbat optica cu ajutorul copiilor care fac studii moderne?

— S-ar putea. Comunicarea este reciproc influenţabilă. Depinde cât eşti de maleabil. Părinţii iubitori nu pun rigiditatea înaintea bunei înţelegeri. De dragul statisticii, însă, vă informez că cele mai bune rezultate le avem cu elevii ai căror părinţi se află, în principiu, pe aceleaşi poziţii cu noi. Un elev de performanţă (un copil deştept, bine crescut şi talentat) este opera comună a familiei şi a şcolii. Este bucuria noastră reciprocă.

— Care sunt ultimele provocări ale învăţământului modern?

— Există mai multe inovaţii de care ţinem cont. Recent, au fost aplicate în mai multe şcoli aşa-numitele „softuri educaţionale” (predarea disciplinelor şcolare pe baza tehnologiilor informaţionale). Avem promisiunea ministrului educaţiei, Leonid Bujor, că în acest an şcolar vom beneficia şi noi de ele prin intermediul unui program bilateral de colaborare cu Ministerul Educaţiei din România.

— Ultimele dezbateri cu privire la predarea religiei în şcoală – sunt necesare sau aduc atingere unei probleme mai sensibile?

— Există două moduri de abordare a problemei: unul constructiv şi paşnic, când cei implicaţi analizează la rece toate argumentele şi acţionează fără grabă, dar eficient. Şi alt mod – vulgar şi agresiv, când cei implicaţi nu ţin cont de realităţi, când se face mult zgomot pentru nimic, când în scenă sunt aduse o mulţime de personaje întâmplătoare şi necompetente, care habar nu au despre ce e vorba şi doar accentuează „musculatura” dubioasă a celor care trag sforile din umbră. În primul caz, în centrul atenţiei este pus interesul copilului, iar soluţionarea problemei este lăsată în grija specialiştilor. În cel de al doilea caz, interesul copilului devine pretext, iar adevăratul motiv poartă coloratură politică. De aici şi până la fundamentalismul religios e doar un pas. Fanaticii sunt pregătiţi să-l facă, pentru că nu le pasă de urmări. Ei vor martiri, ştiind că martirul e un fanatic care se terorizează  pe sine (fanaticul fiind un martir care îi terorizează pe alţii). Aşa sau altfel, teroarea creează condiţii propice pentru înflorirea „buruienilor”!

— Cum a fost să construiţi o Capelă în curtea şcolii şi să menţineţi orele de religie cu susţinerea Mitropoliei Basarabiei, în perioada în care aceasta era renegată de autorităţi?

— Nu poţi să-i ajuţi pe alţii dacă nu eşti ajutat de Dumnezeu… Eu am simţit şi simt în continuare acest sprijin. Poate de aceea şi merg cu siguranţă înainte.

— La Oricova ia naştere un vis creştin al Dvs. Povestiţi-ne despre Mănăstirea Pocăinţei.

— Mănăstirea este doar nucleul unui Centru de caritate socială, prin care intenţionez să-i adunăm acolo pe cei mai talentaţi copii orfani din toată republica, să-i educăm în condiţii speciale (astfel, încât să le putem ocroti şi înmulţi aptitudinile cu care i-a înzestrat Providenţa), apoi să-i aducem la „Prometeu” pentru a finaliza pregătirea lor către viaţă… Să ştiţi că problema talentelor e una strategică. Nu e departe timpul când puterea unei ţări va depinde nu de numărul de tancuri şi de soldaţi, ci de numărul copiilor înzestraţi cu aptitudini ieşite din comun. Aici, avem un potenţial cu totul aparte. Doar că nu oricine vrea să investească în Talent.

— Cât timp ocupă cărţile în viaţa Dvs.? Cum vă ajunge timp pentru toate celelalte?

— Îl voi parafraza pe Grigore Vieru şi voi spune: cărţile pe care le deschid în fiecare zi ar fi bine să nu fie închise nici după ce ochii mei vor privi spre ele de dincolo de nefiinţă. Cât despre timp… El, pur şi simplu, nu există. Există oameni care ştiu să şi-l organizeze şi alţii cărora nu le pasă de trecerea lui.

— Sunteţi unul dintre puţinii directori de instituţii de învăţământ care scrie. Cum se împacă în firea Dvs. managerul cu scriitorul?

— Recunosc că nu e simplu. Scrisul te ia cu sine, te înalţă, te poartă prin lumi inexistente, iar managementul îţi cere să rămâi cu picioarele pe pământ, să acţionezi, să decizi… Sunt terorizat de nostalgia libertăţii. Îmi doresc cu înfrigurare cât mai mult timp pentru intimitatea pe care o ai atunci când stai cu o foaie albă în faţă, dar ştiu că nu poţi fi cu adevărat liber decât atunci când te împaci cu ceea ce nu poţi schimba…

— Ce vă oferă scrisul şi ce nu aţi reuşit să scrieţi?

— Scrisul eşti tu însuţi aşternut pe hârtie, dar trebuie să-ţi diseci sufletul astfel, încât nimeni să nu observe acest lucru. Cititorul trebuie să simtă doar inspiraţia (nu şi transpiraţia). Dacă poţi să faci acest lucru bine, atunci te poţi considera aproape un condeier. Dacă nu poţi să nu faci acest lucru decât bine, atunci te poţi crede aproape un scriitor.

— Sunteţi un reputat cunoscător de maxime şi aforisme. Câte au trecut prin maşina Dvs. de gândire? Cum devine viaţa omului care a descoperit înţelepciunea altora?

— Nu e greu să fii înţelept. Pentru asta se cere un singur lucru: să respecţi adevărul. Aforismele sunt un maximum de adevăr într-un minimum de cuvinte.

— Dacă clasa politică din Moldova ar fi înscrisă la liceul Dvs., ce discipline aţi include în orar pentru această clasă?

— Ore de curaj şi caracter. Nu avem nevoie de o „clasă politică”. Ar fi suficienţi doar câţiva lideri, dar cu toţii eminenţi la ambele capitole!

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Alina RADU

 

Aurelian Silvestru: Teama de moarte

A dori o viaţă lungă este o mare temeritate, căci „cine trăieşte multe zile acela vede multe rele”.

Pornind de la aceste idei, Artur Schopenhauer (cel care a făcut ca opera lui Eminescu să pară pe alocuri pesimistă) se întreba dacă nu cumva este mai bine să ai viaţa îndărăt, decât înainte?

— Din vechime stă scris: „Ziua morţii este mai bună decât ziua naşterii”, zicea el, adăugând: Numai cine nu vrea nu vede că sfârşitul este atât de strâns legat cu începutul, încât neantul nu este numai cel ce ia, dar şi cel ce dă şi că însăşi Moarte este cel mai mare rezervor al vieţii. De acolo, din neant, vin toate şi tot acolo s-a aflat odinioară tot ceea ce astăzi are viaţă…

În pofida acestor evidenţe remarcate de către filozof, nu se ştie, totuşi, dacă Moartea este o plăsmuire a victimelor pe care le ia cu sine când pleacă sau o victimă a spaimelor pe care le aduce cu sine când vine…

Aşa sau altfel, se crede că dintre toţi paznicii meniţi să apere secretele divinităţii ea este singurul care nu ştie de milă şi nu iartă pe nimeni niciodată. Mai multe popoare, însă, păstrează în folclorul lor legende ce pun la îndoială acest fapt. Ba chiar se povesteşte că pe undeva, prin ţinuturi neumblate, s-a păstrat un text (o rugăciune sau o incantaţie) care, atunci când este rostit, pune moartea pe fugă.

— Cine l-a scris? În ce limbă? Când? Unde? Ce reprezintă?

Nimeni nu ştie! Pur şi simplu, se fac diverse speculaţii menite să estompeze frica omului faţă de moarte: chipurile, şi ea se teme de ceva, şi ea poate fi „pedepsită” de Cineva mult mai puternic decât dânsa.

Despre vechii daci – strămoşii noştri – se povesteşte că ei mureau râzând. Până şi părintele istoriei, Herodot, a menţionat acest fapt cu 500 de ani înainte de Hristos. Meditând asupra acestui straniu fel de a păşi în lumea de dincolo, mai mulţi filozofi s-au întrebat în antichitate, ce şoptea, oare, moartea la urechea dacilor în clipa când îi lua cu sine, încât ei, în loc să fie disperaţi şi îngroziţi, se bucurau ca de o veste nemaipomenită? Misterul, însă, a rămas nedesluşit…

În schimb, cu trecerea anilor, a prins rădăcini din ce în ce mai adânci credinţa că există anumite cuvinte salvatoare pe care unii dintre muribunzi şi le aminteau în clipa morţii ca pe un cod al vieţii şi le rosteau în şoaptă când dădeau ochii cu ea. Auzindu-le, moartea înţelegea că acelui muribund încă nu i-a venit sfârşitul şi, zâmbind enigmatic, îi întorcea spatele şi pleca în altă parte.

Aşa se face că unii dintre ei trăiau sute de ani fără să moară şi doar când oboseau de prea multă izolare şi singurătate lăsau unui discipol acel secret, iar ei plecau de bună voie în lumea celor drepţi.

Când Ciuma Neagră a decimat aproape toată Europa, lăsând fără suflare oraşe întregi, cândva înfloritoare, dorinţa de a pune stăpânire pe misterioasele cuvinte care înfricoşau moartea a devenit atât de mare, încât foarte mulţi aventurieri au pornit în căutarea lor.

Unul dintre ei a străbătut o cale nemaipomenit de lungă şi, în cele din urmă, a poposit pe meleagurile noastre, unde locuia un sihastru atât de bătrân, încât se spunea că în tinereţea lui fusese sfetnicul lui Burebista. Acum trăia într-o peşteră săpată la mare înălţime în stânca abruptă a unui râu, pe care unii îl confundau cu Nistrul, iar alţii – cu Răutul.

Lăsându-şi oamenii însoţitori pe mal, lângă piciorul stâncii, străinul a urcat cu mare greu în peştera sihastrului, unde s-a pomenit în faţa unui bătrân înalt, cu plete albe, care stătea sprijinit într-un toiag şi medita. Distins şi grav, cu trăsături nealterate de veacurile pe care le trăise, el arăta ca un adevărat nemuritor celest.

— Ştiu cine eşti şi cu ce scop m-ai căutat prin toată lumea, i-a spus el oaspetelui său.

— Atunci să nu mai pierdem timpul, l-a îndemnat străinul. Spune-mi ce să-ţi ofer, ca să-mi divulgi secretul?

— De ce aş face-o?

— Pentru că, după ce am străbătut atâta drum, nu am de gând să mă întorc cu mâna goală.

— Înţeleg, l-a asigurat bătrânul. Însă tot de ce am eu nevoie îmi aduc păsările cerului. Aşa că nu văd cu ce ai putea răscumpăra tu această taină.

— Cu moartea! l-a ameninţat străinul, scoţându-şi sabia din teacă. Ştiind că mori, dumneata vei rosti neapărat cuvintele din rugăciunea magică şi ele vor deveni, astfel, secretul meu.

Spunând acestea, străinul, fără a sta pe gânduri şi fără pic de remuşcare, a străpuns cu sabia pieptul bătrânului sihastru. Uimit de gestul lui, bătrânul nu s-a clintit din loc, ci doar l-a privit dojenitor şi a rostit:

— Ai trăit zadarnic, tinere, dacă până acum n-ai înţeles că nu Moartea este cel mai mare pericol, ci omul…  care ucide.

În clipa următoare, când cuvintele lui au ajuns, în sfârşit, la inima străinului, făcându-l să vadă ce mare e prăpastia dintre omul care moare şi omul care ucide, sihastrul l-a luat în braţe pe ucigaşul său şi s-a aruncat împreună cu el în hăul de sub stâncă…

Slugile aventurierului au alergat în grabă spre locul unde cei doi s-au prăbuşit, dar, când au ajuns acolo, se spune că n-au găsit decât trupul desfigurat al stăpânului lor.

Se mai spune că nişte păstori din partea locului care erau de faţă au auzit, din înalturi, strigătul victorios al unei păsări, iar când şi-au ridicat ochii spre cer au văzut un vultur enorm, care cobora cu pace către peştera sihastrului…

Sursa: www.voceabasarabiei.net