În apărarea discriminării
Un lucru este clar din start: „discriminarea” este considerată unul dintre păcatele contemporane şi orice cetăţean care se consideră progresist, european, încearcă să-l evite pe cât îi este cu putinţă. Nu totdeauna, însă, cuvântul în sine a avut o conotaţie negativă. Dimpotrivă, mai ales în spaţiul anglofon, o persoană care „discrimina” era considerată un exemplu demn de urmat, deoarece „discriminarea” era egalată cu a avea „discernământ”.Lăsând toate prejudecăţile la o parte, trebuie să conştientizăm că discriminarea este, de fapt, un lucru firesc. Ea descinde din însăşi natura lumii în care trăim. Din cauza deficitului aproape a tuturor bunurilor şi resurselor care ne înconjoară, dar şi a posibilităţilor noastre fizice limitate în timp şi spaţiu, trebuie să alegem doar foarte puţin din ce ni se oferă. Cumpărând o maşină de un anumit model, „discriminăm” un alt model. Şi aşa la fiecare alegere, deoarece fiecare acţiune umană are un număr aproape infinit de alternative, însă posibilităţile noastre sunt limitate.
Bineînţeles, nu aceasta se are în vedere atunci când se vorbeşte de campaniile antidiscriminare, ci că unele segmente ale populaţiei sunt sistematic dezavantajate faţă de altele: cu privire la angajare, salariu, beneficii obţinute etc., etc. Problema devine evidentă dacă ne uităm la grupurile discriminate care nu sunt protejate prin legi antidiscriminare. Astfel, unele studii la subiectul discriminării arată că mărimea salariului unui manager bărbat este corelată cu înălţimea sa. Pentru aceeaşi muncă depusă, bărbaţii mai înalţi primesc, în medie, salarii mai mari decât colegii lor mai scunzi, iar învinuiţii consideraţi mai frumoşi primesc sentinţe mai uşoare decât cei consideraţi mai „urâţi”. Nemaivorbind despre discriminarea contribuabililor de către consumatorii de impozite (funcţionarii publici), ultimii trăind după reguli aparte decât restul populaţiei.
Economistul american Walter Block de la Universitatea Loyola din New Orleans a cercetat efectul măsurilor antidiscriminare asupra segmentelor de populaţie pe care acestea trebuiau să le protejeze. Primul lucru observat este că discriminarea, ca alegere a personalului pe criterii nelegate de randament şi competenţă, are loc preponderent în sectorul public sau la companiile private ce profită de comenzi de stat. În condiţii de piaţă, fenomenul discriminării negative are tendinţa să dispară.
Acest lucru este şi logic, şi poate fi ilustrat cu un exemplu puţin mai exagerat, dar posibil, totuşi, tipic. În situaţia A, un bărbat şovin/misogin/sexist este şeful departamentului unei instituţii de stat. În situaţia B, acelaşi bărbat este proprietarul unei companii private. Cum va diferi alegerea personalului în situaţiile A şi B, dacă pentru angajare i se prezintă trei candidate, dintre care una este foarte atrăgătoare şi neproductivă, iar cea mai neatrăgătoare este şi cea mai competentă? Nu trebuie să facem un experiment empiric pentru a verifica acest lucru, mai ales că realitatea de la noi ne furnizează destule exemple de acest fel. În funcţie de situaţie, mobilurile pentru şeful dat sunt diametral opuse. Deoarece în situaţia A departamentul lui nu are departamente concurente, nu există riscul falimentării din cauza recrutării personalului incompetent. În situaţia B, o companie care recrutează pe baza diferitelor stereotipuri, pe termen mediu, va falimenta, deoarece companiile concurente vor recruta candidatele mai competente şi mai productive. Astfel, directorii de companii rasişti, homofobi etc. plătesc scump pentru comportamentul lor discriminatoriu.
Economia mondială de piaţă este un mecanism minunat, prin care oameni de toate naţionalităţile, religiile, orientările sexuale, preferinţele politice cooperează paşnic şi îşi satisfac reciproc nevoile. Rasistul care consumă marfă produsă doar de către muncitorii albi, islamistul care acceptă doar ştiinţa dezvoltată de către musulmani suportă, din cauza propriilor stereotipuri, consecinţe ce constau într-un standard de viaţă scăzut.
La fel, într-o economie liberă, cei care discriminează sunt pedepsiţi aproape imediat de către consumatori. Să ne imaginăm doar ce efect ar avea faptul că o reţea de restaurante fast food ar discrimina vorbitorii de limbă rusă (sau română), sau faptul că un supermarket ar face o publicitate sexistă. În ambele cazuri, ar exista un risc real ca jumătate din clientelă să boicoteze localul respectiv şi să meargă în continuare la concurenţii acestuia.
Dacă realizăm că locul principal de discriminare sunt instituţiile Statului (e suficient de văzut distribuţia de gen în Parlament sau în Cabinetul de Miniştri), cu atât mai absurdă pare încercarea multor organizaţii „nonguvernamentale” (majoritatea dintre ele primesc fonduri publice, internaţionale) de a însărcina Statul cu implementarea metodelor antidiscriminatorii.
Cu toate bunele intenţii, utilizarea fondurilor publice pentru orice activitate statală, inclusiv campanii antidiscriminare, creează automat o altă discriminare: cea împotriva contribuabilului. În societatea contemporană există o clasă care îşi poate permite să obţină salarii fără acordul direct al clienţilor, în timp ce alţii, în sectorul privat, câştigă numai atunci când au şi clienţi mulţumiţi. Sau, potrivit economistului liberal al sec. XIX Charles Comte: “Ceea ce nu trebuie nicidecum pierdut din vedere este faptul că un funcţionar public, în calitatea sa de funcţionar, nu produce absolut nimic; dimpotrivă, el există numai pe seama a ceea ce produce clasa oamenilor industrioşi; şi […] nu poate consuma nimic care să nu fi fost luat de la producători”.
