Hramul Chișinăului, ca și funeraliile Arhimandritului Rafail

Acum o săptămână, capitala s-a dat în mare sărbătoare. A fost Hram și lumea a râvnit distracții. Multe distracții. Se întâmpla în timp ce, zilnic, din cauza COVID-19, mureau câte 17-20 de oameni, iar peste o mie de noi infectați se înghesuiau zilnic prin spitale, în speranța că li se vor da cât de puține șanse la viață.

Hramul Chișinăului nu a fost singurul prilej de distracție și voie bună în R. Moldova. În aceeași zi cel puțin 44 de sate și orașe au sărbătorit hramul bisericilor din localitate. Asta se întâmpla la Rezina, Briceni, Florești, Sângerei, în satele Alexandreni, Bolohani, la Orhei, în Brânzenii Vechi, Telenești, Grinăuți Raina, Ocnița, Buciumeni, Ungheni, Carabetovca, Basarabeasca, Carahasani, Ștefan Vodă și altele. A fost distracție mare, deoarece, potrivit Codului Muncii al R. Moldova, ziua Hramului bisericii din orice localitate este declarată drept zi de odihnă de consiliile locale, municipale, orășenești sau sătești.

Poate că nu ne-am fi imaginat cât de grandioase au fost sărbătorile, dacă, în una din acele zile, n-ar fi avut loc funeraliile Arhimandritului Rafail, de la Mănăstirea „Sfântul Ilie” din satul Nicoreni, raionul Drochia. Peste o mie de enoriași, fără măști, neglijând cu desăvârșire respectarea distanței sociale, se adunaseră la ceremonia funebră. Astfel, riscând cu propriile vieți, aceștia au decis să-și manifeste dragostea, respectul și pioșenia față de răposat. Pentru ei nu a contat deloc numărul mare de îmbolnăviri zilnice, numărul deceselor, lipsa locurilor în spitale, dar și în Secțiile de Terapie Intensivă. Petrecerea mortului pe ultimul drum a fost mai importantă decât orice.

Autoritățile, care cunoșteau că decesul, la doar 61 de ani, a Arhimandritului, cel care a deschis Mănăstirea de la Nicoreni, a cauzat multă tristețe și multe regrete în rândurile creștinilor, ar fi trebuit să anticipeze îmbulzeala din ziua funeraliilor. Ar fi trebuit, dar nu au făcut-o, lăsând mulțimea în voia sorții.

A doua zi după funeralii, autoritățile publice declarau că au ridicat de la mănăstire listele celor care au participat la înmormântare și că vor încerca să urmărească evoluțiile acestora. Cum oare ar fi fost posibil să fie adevărate cele promise de autorități? Cât de veridice și cât de complete o fi fiind listele? Cine și cum i-a înscris pe enoriași în acele liste? Cine și câți dintre funcționari s-ar fi putut porni pe urmele îndoliaților de moartea părintelui Rafail, pentru a constata starea lor de sănătate și a identifica persoanele cu care aceștia au contactat între timp?

Deocamdată, autoritățile de la Drochia nu au făcut publică vreo informație privind evoluția stării de sănătate a celor peste o mie de participanți la funeralii. În schimb, la doar câteva zile de la înmormântare, Consiliul raional Râșcani, localitate apropiată de Nicoreni, a instituit, începând cu 19 octombrie, „cod roșu” de pandemie. Din această zi, sunt interzise toate ceremoniile: nunți, cumetrii, zile de naștere, alte evenimente, inclusiv cele religioase, în afară de înmormântări și botezuri, care pot avea loc doar în prezența a cel mult 10 persoane. Transportul public va circula restricționat, iar activitatea tuturor piețelor din raion, a cafenelelor, barurilor, restaurantelor și sălilor de fitness este sistată. Mai multe instituții de învățământ din orașele Râșcani și Costești, dar și din satele Corlăteni și Singureni au fost transferate la studii în regim online.

Între timp, la Drochia și în alte raioane din nordul R. Moldova, acolo de unde sute de enoriași s-au îmbulzit la racla părintelui Rafail, spitalele sunt arhipline, iar administratorii acestora caută soluții pentru a dubla numărul de paturi în instituțiile medicale.

În aceste condiții, unii preoți din cadrul Mitropoliei Moldovei le interzic creștinilor să poarte măști în incinta bisericilor, motivând că astfel de gesturi l-ar supăra pe Dumnezeu, întrucât acestea ar semnifica lipsă de încredere în puterea Sa.

Câtă lume mai trebuie să fie răpusă de COVID-19, ca autoritățile statului, dar și slujitorii bisericii să prețuiască, cel puțin, viețile celor apropiați?