Editorial Cum să ne ajutăm profesorii

Dupa 19 ani de educație, în spațiul de inerție și timp liber care a urmat după ultimele examene, am avut ceva timp să reflectez asupra celor care m-au ghidat în procesele de învățare. Privesc în urmă cu recunoștință, satisfacție și chiar cu părere de rău că nu voi mai putea asista la lecțiile, seminarele sau prelegerile anumitor profesori. În același timp, observ cum se suprapun  în diferite locuri, dar în același timp, problemele și provocările cu care se confruntă aceștia. Și mă întreb, pornind de la nivelul individual și trecând spre cel de grup, cum îi putem noi – elevii sau studenții, cei ce au fost educați, ajuta și susține.

La universitatea pe care o absolv, ca și la sute de alte instituții din Marea Britanie, anul acesta a fost unul istoric în materie de acțiuni ale cadrelor. Sindicatele, reprezentând sute de mii de profesori, au votat și au organizat greve în masă. Evident, acest fapt a afectat inclusiv și mersul lecțiilor. „Nu-mi place deloc și mă întristează să anulez cursurile și seminarele noastre, dar nu avem de ales, deoarece această grevă este foarte importantă pentru viitorul învățământului superior” – ne scria un profesor, doctor în științe politice și care era specializat în energetică, supraveghere digitală și geopolitică.

El mai adăuga în mesajul lui către noi și despre cum, din cauza inflației, valoarea reală a salariilor curente ale profesorilor reprezintă doar 75% din valoarea reală pe care acestea o aveau în 2009; despre inegalitatea veniturilor pe termen lung între femei și bărbați, între etnii și în rândul persoanelor cu dizabilități; despre cantitatea și condițiile de muncă, precum și despre alte doleanțe ale profesorilor. Deși angajatorii au făcut câteva oferte de ridicare a salariilor, acestea au fost refuzate, iar grevele vor continua cel puțin până în septembrie, acestea incluzând chiar și boicotul verificării examenelor.

În România, ultima lună a fost la fel scena unor acțiuni masive de protest. Profesorii și organizațiile sindicale au refuzat de două ori oferta Guvernului român, insistând și obținând până la urmă stabilirea salariului de bază al profesorului debutant/asistentului universitar la nivelul salariului mediu brut pe economie și acordarea primei tranșe de majorare salarială (50% din creșterea salarială prevăzută de noua lege a salarizării) de la 01.01.2024. În același timp, în R. Moldova, salariul mediu brut pe economie oscilează în jurul sumei de 11500 de lei, iar cel brut în sectorul public – în jurul a 9800 de lei. Cu toate acestea, în 2022, un profesor din sistemul public câștiga în medie 7760 de lei. 

Și atunci – ce putem face noi? Când vine vorba de ce putem cere de la stat, s-ar părea la prima vedere că răspunsul la această problemă e simplu – mai mulți bani. Mai mulți bani pentru salarii, mai mulți bani pentru investiții în infrastructură, mai mulți bani pentru cercetare. Banii rezolvă multe și în ultimă instanță, anume lipsa lor duce atât la criza de cadre didactice (în august trecut, se atesta un deficit de 2000 de cadre didactice), cât și la stigmatizarea profesiei de pedagog drept una care „nu pune pâine pe masă”. Și totuși, există aspecte ce merg dincolo de cel financiar (fără a-i nega importanța). În Marea Britanie, protestele reieșeau mai mult dintr-o deteriorare a prosperității acestor grupuri.

Adică, deși au tot dreptul să le fie ajustate la inflație salariile, profesorii începători, asistenții de profesori sau cercetători în UK primesc cu peste 20% deasupra salariului mediu, iar lectorii principali câștigă mai mult decât dublul acestuia. Astfel, acolo reformele cerute erau inclusiv structurale, de schimbare a unor paradigme ce țineau de incluziunea, bunăstarea psihologică și purul respect față de profesori. La noi, necesitatea unor creșteri salariale nu ar veni din moft, din dorința de a umfla fondurile de pensii sau de acumulare a altor beneficii „bonus”, ci literalmente, pentru a da profesorilor un nivel minim de trai decent. Salariile adecvate ar însemna și că profesorii sau educatorii ieșiți la pensie nu ar fi nevoiți să ia drumul Europei pentru a-și asigura subzistența, iar implementarea acelor reforme structurale, fără asigurarea financiară a profesorilor, ar fi, evident, zadarnică.

La nivel individual – și o spun din experiență, dar și din convingere personală, suportul pornește de la elementara manifestare a recunoștinței prin ce metode o putem face mai bine. Nimeni nu insinuează că sistemul de educație ori angajații acestuia trebuie să fie idolatrizați – dimpotrivă, sistemul trebuie constant actualizat și motivat să se autoîmbunătățească. Dar inclusiv acest proces de actualizare poate fi accelerat de elevii sau studenții care, atunci când îndrăgesc un curs sau o materie, nu ezită să facă un efort suplimentar, să inițieze un proiect de cercetare, să bată la ușa profesorului ca să revină la un aspect discutat mai devreme la lecție sau prelegere.

Chiar acum câteva săptămâni, înainte să plec din campus, am trecut pe la (deja fostul) profesor la cursul „Statul vigilent: înțelegerea serviciilor secrete de informații”. Ceea ce trebuia să fie o scurtă mulțumire pentru perspicacitatea și profunzimea cu care a livrat informația, s-a transformat într-o discuție de o oră, în care mi-a dezvăluit surse de informare extrem de prețioase pentru un cercetător aspirant. Pentru că am și menționat autoactualizarea, cei mai buni profesori pe care i-am avut s-au dovedit a fi cei care încurajau discuția, efortul propriu, pasiunea pentru materie, gândirea critică și își ajustau curricula anual, în dependență de necesitățile studenților și cerințele pieței (până la urmă, tot pentru beneficiul nostru). Anume din partea lor am simțit că nu doar mi se predă, ci că sunt educat.

Deși am impresia că am vorbit mai sus doar despre axiome și lucruri absolut evidente, situația de la noi, dar și din alte țări, dovedește că aceste lucruri evidente sunt încă ignorate sau insuficient abordate. Noi putem ajuta, cât nu e prea tarziu, să păstrăm și să creăm generații noi de educatori, profesóri și profésori – reprezentanți, după mine, ai uneia dintre cele mai (dacă nu cea mai) lipsite de egoism profesii. În grup, ne putem manifesta susținerea și recunoștința prin solidarizare atunci când își cer drepturile, când suferă inegalitate și lipsuri atroce. La nivel personal, să le arătăm că sacrificiul financiar, de timp liber și energie pe care îl fac, merită, pentru că reușesc să trezească pasiunea și dragostea pentru știință în rândul generațiilor noi.